aprilie 10, 2017 Parenting 4 Comments

Antiparenting – de la spital la bal… și înapoi

Disclaimer: ideile din acest articol reprezintă exclusiv părerea mea personală față de subiect; nu m-a plătit nimeni să îl scriu, nu reprezintă interesele nimănui etc.

Am auzit pentru prima dată de Antiparenting în decembrie 2016. Nu simt că (mai) sunt foarte conectată cu evenimentele și aparițiile din lumea parentingului (de altfel, nici aici, pe blog, n-am mai scris de atâta vreme ceva pe subiect – mă rog, de fapt n-am mai scris nimic de mult, pe niciun subiect…. și, între timp, multe din cele scrise în urmă simt că ar avea nevoie de o actualizare), dar ideea (dincolo de numele care mi s-a părut de la bun început foarte neinspirat) m-a atras. Am vrut să aflu mai multe, să văd ce înseamnă. Nu mici mi-au fost surpriza și bucuria când am văzut că ”în spatele” mișcării se află cunoscutul și apreciatul călugăr ortodox moldovean, Pr. Savatie Baștovoi. Am intrat pe grupul fb nu doar curioasă, ci și entuziasmată, fiind convinsă atât de nevoia unui ”parenting ortodox” de calitate (inițiative sunt, dar destul de puțin unitare și foarte puțin vizibile), cât și de ceva care să iasă de sub semnul lui „numai așa e bine, așa TREBUIE”, în domeniu de parenting.

Ce am găsit pe grup, însă, a fost foarte departe de așteptări. De la un duh general ”de păruială” între membri, până la anumite idei (care m-au făcut apăs pe butonul de părăsit adunarea în mai puțin de 2 h de când intrasem), scurtul meu contact cu grupul a fost o mare dezamagire. Totuși, multă lume (inclusiv părinți faini de tot) din jur laudă, în continuare, cartea. Așa că am hotărât să-i mai dau o șansă, să o citesc. Cât mai neutru posibil față de prima impresie dată de grup. Ceea ce am și făcut, într-un lung și liniștit drum cu trenul. Cele ce vor urma sunt ”sublinierile” mele și comentariile pe urma lor (scrise cu pixul pe o fițuică, în același drum cu trenul). Cu liniuță, așa cum mi le-am notat atunci, cu referiri mai mult sau mai puțin exacte la text.

Înainte de a începe ”analiza pe text”, aș spune despre carte, în general, că este una dintre puținele care, în funcție de capitol/paragraf, ori m-a enervat la culme, ori mi-a plăcut așa, profund. Alternativ, una sau cealaltă. Interesant, nu îmi amintesc prea multe lecturi care să mă fi lăsat cu senzația asta duală. Așadar…

Ce mi-a plăcut (că așa-s eu, îmi place să încep cu ce-i bun în ceva și cred că din absolut orice poți găsi lucruri utile și de învățat):

  • pag 19 – ”gradul de rezistență în fața depresiilor, a dezamăgirilor” la o persoană este indicator de sănătate pentru acea persoană și pentru mediul din care provine. Contrar ideii unora dintre părinții generației noastre, care, mai direct sau mai puțin, consideră că rolul de părinte este egal cu a păzi pe copil de orice durere, nereușită, dezamăgire etc, ratându-i, astfel, copilului posibilitatea de a trăi durerea formatoare (durerea ca naștere, cum zice cineva drag mie).
  • Pag 55 – ”nevoia de educație este o nevoie ontologică a copilui” și pag 67 ”copilul percepe lipsa îndrumării ca abandon” (de unde rezultă comportamente generate de furie, refuz etc). În viața mea de mamă, am simțit de multe ori că așa este. Practic, copilul te vrea prezent cu el, inclusiv în rol de factor de decizie.
  • Citatele din D. Winnicott referitoare la copilăria timpurie și la nevoia conectării copilului la mamă în primele secvențe din viață. Ideea că maternitatea este o condiție biologică, în timp ce paternitatea este, prin exceelnță, spirituală.
  • Pag 71 – despre limbaj. Despre modul în care copilul ”aude” ceea ce ești cu mare prioritate față de ceea ce spui (vrei să fii/pari, de fapt).
  • Pag 72 – ”situația în care mama și tatăl sunt înnebuniți după copilul comun, dar, în același timp, se disprețuiesc între ei, a devenit una frecventă. Totuși, orice copil și-ar dori să schimbe această dragoste pe care o primește separat cu bucuria de a-și vedea părinții iubindu-se”. Foarte dureros de adevărat. Fără alte comentarii…
  • Cap 13, 14, 15 – în care autorul vorbește despre religie, religii (inclusiv confucianism) și NU despre parenting în mod direct. Informații foarte interesante, de cultură generală. Autorul se situează în zona lui reală de competență și asta se vede;
  • cap 17 – ”cele 4+1 experiențe ale copilului” – descrise frumos, clar succint. Ca într-o adevărată carte de.. parenting 😀 Ultima, experiența cu Dumnezeu (și/sau relaționarea copilului cu supranaturalul, atunci când o educație religioasă explicită lipsește) explică și dimensiunea simbolică specifică minții de copil (care, dacă nu va primi o educație religioasă în familie și nu va fi învățat să comunice cu Dumnezeu, își va dezvolta natural o lume imaginară cu care să ”relaționeze”. Adică cei pentru care poveștile cu personaje fantastice, animale vorbitoare și însușiri supranaturale sunt ”bau-bau” (pe ideea că nu reflectă realitatea, că ”mint” copiii) ignoră acest aspect… real al dezvoltării lor mentale. Copiii au nevoie de imaginar, de poveste. Și, ca orice om (și-un pic în plus), de Dumnezeu;
  • Cap 18 – despre rolul contactului cu natura în copilărie în definirea personalității – absolut MINUNAT, dacă ar fi să recomand călduros și convins ceva din această carte, ăsta e! Interesant punctat rolul (pozitiv al) fricii în dezvoltarea unui copil/om, în deciziile luate, în persistența amintirilor sale (temă reluată pe larg, tot f frumos, în capitolul 20 – despre jocul care imită pericole ancestrale și rolul acestuia – precum și ce se întâmplă acum, când el începe să lipsească tot mai mult în jocurile dintre copii);
  • natura1
  • importanta exemplului adult, a includerii copiilor în firescul vietii, versus artificialitatea activitatilor „speciale pentru copii”.

Ce NU mi-a plăcut:

  • pag 11: ”toți adulții au fost copii și pot judeca despre copilărie din propria experientă” – mult succes cu asta! Succes la a te condamna la limitările propriei experiențe… limitate (repetat intenționat);
  • mi se pare halucinant cum un om cu pretenții de intelectual îndeamnă la a nu citi, a nu te perfecționa, a nu face cursuri. A considera că ”totul vine natural” și că ”tot ce vine natural e și bun” (!) contrazice nu doar o logică banală (unul care a trăit o copilărie alături de părinți alcoolici are alte repere de ”normalitate” decât copilul unic al unui manager de succes, care are altă normalitate față de unul crescut la țară alături de 7 frați – fiecăruia dintre aceștia, când vor deveni la rândul lor părinți, le vor veni ”naturale” impulsuri foarte diferite), ci și învățătura ortodoxă (când, vreodată, în Ortodoxie, ceea ce-mi ”vine” – natural, nu? – a fost considerat egal cu ”bun”?);
  • cartea abundă în confuzii. Pag 23-24 – confuzia între iubire (care ESTE necondiționată, fiind darul Lui Dumnezeu în mine; ESTE necondiționată la părinte, că-mi iubesc copilul orice ar face, asta – pare a nu înțelege pr. S. – fiind foarte diferit de ”aprob/încurajez” tot ce face) și limite. Despre limite se scriu tratate întregi de parenting și absolut nicăieri nu am găsit recomandarea de a aproba orice face copilul, cât de a-l asigura că-l iubesc orice ar face (urmat de limita la adresa comportamentului). Pune semnul egalității între parentingul necondiționat și UN anumit autor (=generalizare=greșeală, când vrei să argumentezi ceva). Dovedește, în repetate rânduri, că a înțeles/studiat superficial fenomenele despre care scrie, întrucât speculațiile, generalizările și interpretările pur personale despre ce zice/face ”parentingul” (totul într-o oală, uniformizat), despre ce este/nu este iubirea necondiționată contrazic… ceea ce spun aceste concepte, dacă le citești de la sursă.
  • Ridică probleme reale, rezultate ale succintului său ”studiu” pe Internet, dar găsește ”explicații” care… nu explică. De exemplu, faptul că, dacă un copil este iubit necondiționat, acesta nu ar trebui să mai aibă comportamente nedorite. Dacă au, rezultă că dragostea necondiționată e ceva greșit, susține demersul pe care încearcă autorul să-l demonstreze. Acest raționament exclude în totalitate eroarea umană de aplicare a unui concept. Altfel spus, e un raționament tot atât de valid – și de complex – ca al celor care susțin că ”dacă există creștin ortodocși care merg la biserică, și, totuși, au comportamente rele – de exemplu, beau – rezultă automat că Ortodoxia este un ”sistem/concept” prost”. Faptul că un om poate avea (și are, toți avem!) propriile neputințe și poate aplica/înțelege prost un concept bun este complet exclus. Citită recent (și m-a dus cu gândul și la concluzia asta): ”ce vină are bietul Beethoven dacă o orchestră îi interpretează prost simfoniile”. Cam așa și cu iubirea necondiționată. N-are nicio vina…
  • pag 38-39 – din nou confuzie și lipsa de înțelegere, atunci când se afirmă că treaba parintelui, în parenting, este „a-l face pe copil sa nu mai plângă” (cel putin în parentingul pe care îl știu eu, dimpotrivă, este vorba despre a accepta și despre a asculta plânsul);
  • pag 46 – „de ce e atât de copilaroasă atitudinea parintilor de azi? Oare chiar nu realizează ca sunt puși sa ia poziție de copil, umblând cu cărticele și caiețel la școala de părinți?” – un fragment halucinant, pe aceeasi tema a lui „nu învăța, nu te perfecționa, nu studia”. ”Umblatul cu cărți” e asimilat cu ceva rușinos. Iar dacă, undeva în urmă, autorul afirma ca parentingul spune, subliminal, părinților, ca sunt incapabili, ca nu se descurcă… ei bine, aici el o spune pe față.
  • pag 57 – „instinctul matern e natural ca nașterea” – exact, da. Iar nașterile…. ah, ce se vede lipsa de contact cu lumea celor ce sunt și devin parinti! Nașterile, multe dintre ele, majoritar poate, numai „naturale” nu sunt. Instinctul matern al generației noastre de mame se bazează pe modelul internalizat de la propriile noastre mame, care au trăit în comunism, au fost obligate de partid sa se întoarcă la fabrica la 3 luni ale copilului, sa ne lase singuri cu bunicii sau bone, sa ne întarce precoce, să ne diversifice precoce, să ne încadreze în colectivitate precoce… și multe altele, care contrazic „natura” umană. Cât de „natural” si cât de pervertit social ne e „instinctul”, de fapt… cât acționăm si cât reacționăm (la propria copilărie nevindecată și nu numai), e foarte discutabil.
  • pag 57 – „atunci când un parentolog povesteste despre cum își alege bona pentru propriul prunc” – dovada că și în parenting sunt „câte bordeie, atâtea obiceie” și a faptului ca generălizarile sunt o alegere foarte nefericită pentru a susține o idee. „Parentologii” pe care i-am citit eu nu spun nimic despre bone, vorbesc despre părinți și copii, despre timpul petrecut de părinți cu copiii. Dar dincolo de asta… a nega, pur și simplu, realitatea că, în contextul social actual, unii părinți chiar sunt nevoiți sa apeleze la bone, este doar o foarte naivă – dar și supărător-acuzatoare – fugă de realitatea socială a majorității oamenilor de astăzi. Idealizarea lui „înainte era mai bine” și a lui „pe vremea meaaaaa” nu rezolva, în mod real, nimic, nu oferă nicio soluție concretă celor aflați într-un punct în care, cel putin pentru moment, nu au altă alternativă (în schimb, mult mai de ajutor e sa oferi un sprijin acestor oameni, astfel încât alegerea lor sa fie cea mai bună în condițiile date – iar unii „parentologi care dau sfaturi pentru alegerea bonei” cam asta încearca sa facă. Și ”duhul” în care unii sau alții dau sfaturi pentru alegerea bonei diferă și el);
  •  pag 63 – „psihologii, psihanaliștii (…) ne vorbesc despre cum vor fi copiii peste 20-30 de ani” – fals. Majoritatea vorbesc despre ceea ce trăiește copilul în imediatul prezent;
  •  pag 64 – problema independenței sș teoria conform căreia copiii, de fapt, nu-și doresc independența, dar noi proiectăm această nevoie adultă asupra lor; dar că există „anomalii” ale copiilor, care-și doresc să le moară parinții pentru a fi independenți. Aici e rândul meu să vorbesc din experiența proprie, pentru că, la întrebarea „v-ați dorit vreodată, în copilărie, sa fiti independenți?”, răspunsul meu este un mare și foarte ferm „DA”. Și nu, departe de mine de a fi dorit vrodată moartea părinților mei (ba chiar țin minte faza – să fi fost prin clasele primare – în care i-am zis mamei: „ar fi fost interesant sa cresc la orfelinat, dacă n-ați fi fost voi parintii mei, daca nu v-as fi cunoscut deja„. Pentru mintea mea (naivă) de copil, romanțată de influențele cărților și ale desenelor animate, asta era asimilat cu independenta dorită; dar îmi aduc aminte cum am avut atunci grijă să fie foarte clar mamei din exprimarea mea că nu doresc ca ei să nu mai fie în viața mea). De la bebelușul care face primii pași singur, la copilul care refuză să fie îmbrăcat, la adolescentul care are nevoie să-și trăiască propriile experiențe, independența se regăsește în cel mai firesc mod în viața copilului și îl pregătește, progresiv și adecvat vârstei, pentru viața de adult.De altfel, până și povestea din final a pr. S. (cea despre îmblânzitul calului) confirmă asta;
  • independenta imagine
  • pag 82-83 – modul în care exprimarea și părerile personale despre Biblie si Dumnezeu ale unui psiholog ateu (A. Kohn) devin emblematice pentru „parenting”. Cum ar veni, nu poti sa faci „parenting” și să crezi în Dumnezeu. Pe bune? Aceeasi lipsa de întelegere proprie devine brusc deranjantă atunci când este observată la altcineva. Clasic, nu? (nu, nu susțin cele afirmate de A.K. în fragmentul citat în cartea pr. S. Consider că se grăbeste sa emită păreri personale despre ceva ce nu întelege. Exact ceea ce face si pr. S. în mai multe puncte din cartea sa….). În acelasi punct, autorul remarcă (pe bună dreptate) exprimarea „politically correct cu nuanțe disprețuitoare” la care recurge A.K. atunci când vorbeste despre Dumnezeu, dar nu observă că, de la termenul „parentolog”, pâna la numeroase referiri mult mai evidente și mai directe, și cartea sa abundă de sarcasm încarcat cu dispreț la adresa celor cu opinii diferite – și nu, nu e vorba despre ”a spune răului pe nume” și eu nu-s omul care să încurajez corectitudinea politică acolo unde nu e cazul, este vorba de modul cum o faci, în așa fel încât mesajul tău să nu devină doar o ostilitate gratuită);
  •  cap 16 – imaginea (deja emblematică pentru grupul fb omonim cărții) a parentingului vazut ca „autobuzul care îi duce pe toți în aceeași direcție, răsturnarea părintelui de către copil”. Iarăși, nu stiu ce fel de parenting a picat în mâinile pr. Savatie, dar îmi vine în minte noțiunea de „echidemnitate” a lui J. Juul, care numai copii ce răstoarna părinți nu defineste…
  • cap 21 – despre competiție – întreg capitolul este o pledoarie pro-competiție. Una cu argumente destul de subțirele, dacă e să mă întrebați pe mine, și cu o legatură destul de imaginară între așa-zisele „argumente” și problemă (si nu, nu sunt omul care sa susțină „extrema non-competițională”);
  • cap 23 – despre tantrum – teoria conform careia „furia la prunci este o absurditate biologica” și că tantrum egal răsfăț. Încercarea de a „demoniza” furia la copil (după ce, mai devreme, tot el afirma ca „răutatea la copil este un nonsens” și că „toate emoțiile sunt naturale”). Încercarea de a desființa soluția „ascultării active”, fără sa propună nimic în schimb, fără sa vină cu nicio soluție, lasând un potențial cititor interesat în aer (doar cu judecata lui „ți-ai răsfățat copilul”). Împarțirea stilurilor parentale în două categorii tranșante („permisiv” și „autoritar”) – câte pagini de nuanțe ratează prin clasificarea asta, mi-ar trebui și mie pagini pentru a scrie…
  • pag 180-181 – despre „copilul care manipuleaza părintele” (plus tot felul de „explicații”, absolut personale, pentru tantrum și pentru „lipsa lui în familiile autoritare” – hm, oare faptul ca nimeni nu se exprimă acolo pentru că nimeni nu ”mișcă-n front”, de frică, adică… de ce nu i-o fi dat prin cap? Despre ascultare, „ca prim semn al rationalițatii”, afirmă urmatorul paragraf (îmi vine sa zic, iarăși, cuvântul ”halucinant”): „Dacă despre un câine care ascultă spunem că este un câine deștept, oare ce vom spune despre un copil care nu ascultă?” :O
  • cap 26 („Băieți și fete”) – m-a enervat grozav și foarte personal viziunea cumplit de limitată despre „referirile la bărbăția băiețeilor și la feminitatea fetițelor în procesul de educație”. Altfel zis, contrar părerii autorului, cred (convins) că, dacă o fetiță se joaca la 5 ani cu macarale, ea va deveni, cel mult… un inginer pasionat. Sau o mamă de băieți foarte, foarte misto. Nu mai putin femeie. Nu bărbat. (Dar hei, ce poate spune despre asta o femeie care lucrează ca ghid montan? :D) În același capitol – poate și mai dureros mi s-a părut – apar recomandările de a educa băieții „să fie bărbați” (sa nu plângă, să nu-și arate teama) . Care contravin ORICĂROR (da, îmi asum generalizarea) recomandări despre creșterea copiilor și despre a nu pune copilul în rol de adult. Care duc doar la bărbați incapabili de o relaționare autentică și intimă cu viitoarea parteneră. Și care recomandări vin din teama de extrema cealaltă a lumii contemporane, ideologia de gen… dar care vor să ”rezolve” problema într-un mod atât de fundamental greșit și atât de dăunător pentru copil și pentru viitorul adult care va deveni;
  • cap 28 – despre microbi si alimentație – l-as fi mentionat la categoria „mi-a placut” (sunt în perfect acord cu ideile exprimate), dacă… nu m-ar fi intrigat tocmai asocierea mamelor informate din „parentingul modern” cu cele „microbofobe”. Ori asta ma face sa scriu iarăși fraza cu „nu stiu ce parenting a văzut pr S”, dar, în jurul meu, „parentignul modern” e pliiiin ochi de mame relaxate în privința microbilor, care știu (din parenting, da) să-și lase copiii sa exploreze, să se murdărească, sp bage degetele în gură, să mănânce direct de pe jos, care nu fac 100 băițe zilnice beblușilor etc etc. Tot studii „de parenting” corelează igiena excesivă și lipsa expunerii la germeni obișnuiți cu creșterea incidenței alergiilor și a bolilor autoimune. Deci, din nou… proastă informare pe subiect (ca să nu acuz de „dezinformare” fără să am o bază pentru asta);
  • pag 209 – „”cel mai” va crea în mintea copilului o permanentă stare de competiție” – păi și un pic înainte, competiția era bună, acum nu mai e? (oricum, exprimările cu superlative sunt inexacte și incorecte, iar un copil va sesiza imediat clișeul);
  • cap 32 – „mitul traumelor” – dezamăgitor prin judecată. Vă las cu un paragraf, fără alte comentarii: „problemele de care se plâng aceste mame pe forumurile de parenting sunt jenante și infantile; discută despre cum e bine sa ții copilul în brațe, cum să-l alăptezi sau ce sa faci daca plânge, ceea ce denotă o totala absență a simțului matern și grave tulburări de comportament, încadrate oarecând la isterii și nevroze”). „Cinsteste pe tatăl tău și pe mama ta” – folosit, înca o dată, în mod manipulator, în scopul de a „taia papagalul” oricui a suferit abuzuri în copilărie. Aici m-am întristat, nici din punct de vedere ortodox nu este corect, recunoașterea (numirea) abuzului și cinstirea părinților (ca oameni care ne-au dat viață) nu se exclud reciproc.
  • ca impresie generală: mi-a displăcut duhul de autosuficiență, de ”eu” care transpare dintr-o carte ce predică despre a-L face pe Hristos centru al vieții. De la poza de pe copertă și prefață, până la conținut, cartea abundă în ”eu”, care trece mult de granițele unui exemplu personal și duce spre ”slavă de sine”. Vorbește despre iubire, deloc cu iubire.

Concluzii personale:

Nu as recomanda cartea „Antiparenting” unor părinți aflați la început de drum. Consider că are multă informație eronată sau interpretabilă, care poate fi periculoasă. Reprezintă o încercare de a ”vindeca” o extremă cu… altă extremă. Pentru cele bune care se pot extrage din carte, există numeroase resurse (la alegere, laice sau creștine) în care nu e nevoie de muncă de triere a informației. Va las cu un articol, care mie mi-a schimbat viziunile (greșite) de parenting pe vremea în care eram mama începatoare și începeam(”natural, din instinctul matern”, așa cum îl moștenisem eu) s-o dau în „extrema roz” (o știti, cea în care copilul e dumnezeu în casa și-n lume). Nu am avut nevoie de mai mult de acest articol, în special de partea a doua din el, pentru a întelege măcar teoretic greșelile si a începe procesul de revenire la normalitate. Da, este nevoie de clarificările din el și eu asta speram că aduce cartea pr. S. părintelui zilelor noastre. A adus, în schimb, doar aruncat cu pietre… La articolul de mai sus s-au adaugat informații bune pe parcurs, venite atât din partea psihologiei, cât și din partea unor oameni din Ortodoxie care… da, care ar merita sa scrie carti „de parenting”. Ei există, să stiți. Și nevoia de o carte de parenting creștin-ortodoxă există și ea. M-aș bucura să Îl găsesc pe Hristos în carțile de parenting, dar.. nu așa. De la o carte „de specialitate” mă aștept, în primul rând, sa ofere informație utilă și corectă pe specialitatea respectiva. Restul pot adapta eu, în masura în care am ajuns pe un anumit punct al căii, împreuna cu acei oameni pe care i-am ales sa-mi fie calauze. Ce a făcut pr. S., mai ales pe grup, mi se pare, personal, un deserviciu adus Bisericii (acum cei care afirma ca Biserica sustine bătaia și-au găsit și print screen-urile potrivite cu care să-și ilustreze acuzația).

Mai cred că „Antipareting” e o carte cu o forma atragătoare, de la titlu pâna la stilul literar (reușit, de altfel, un atu prin care autorul își ”vrajește” ușor publicul)… dar în care, în clipa în care „dezbraci” cuvintele de încarcatura lirico-emoțională spre care țintește, s-ar putea să găsiți, și voi, multe lucruri în neregulă…

Sau nu? Ați citit-o? Voi ce părere aveți?

martie 3, 2016 Babywearing No Comments

De ce un curs de babywearing cu un consultant acreditat?

(sau o ședință de consultanță 1 la 1, tot cu o persoană calificată).

Din noaptea asta, site-ul s-a mai îmbogățit cu o secțiune. Una care ar fi trebuit să fie pusă la punct încă de acum aproape 1 an. Cea de instruire în babywearing. Iar eu pornesc, în sfârșit, și pe această direcție, foarte dragă sufletului meu.

Ce m-a motivat să și scriu puțin despre asta vine dintr-o ”durere” a mea mai veche. Legată de ceva ce văd încă foarte bine înrădăcinat în atitudinea noastră, ca popor. Și care nu îmi place deloc, fiind o mentalitate la a cărei schimbare contribui bucuroasă cu ce pot.

Respectiv gândul că, dacă nu vinzi un produs (fizic), atunci nu ai motive să fii plătit. Că, dacă ești plătit exclusiv pentru timpul calificat pus la dispoziția altor oameni, ești automat un țepar care profită de ceilalți. Care ceilalți, cu siguranță, ar putea trăi și fără tine.

(Singura scuză care ți se oferă de către unele minți luminate este că ”prost nu e cel care cere”….).

Mă lovesc de chestia asta tot mai des, mai ales întrucât, probabil și datorită unei înclinații naturale moștenite de la neamul meu cu istorie în invățământ, caut să mă dezvolt pe încă un domeniu, tot de nișă, tot pornit dintr-o mare pasiune și tot care presupune lucrul cu oamenii/serviciile (ghidăria montană. În curând o să vă povestesc mai multe și despre asta, pentru că viziunea mea vrea să le combine una cu cealaltă). Și tot unde conceptul ”dacă ceri bani, decazi din ”funcția” de om” este la putere. Chiar mai la putere decât în lumea mămicească (unde, de bine de rău, ajungem să înțelegem foarte pe viu cum e treaba cu timpul egal bani și îl prețuim altfel și pe al celorlalți).

–––––

Revenind la ale noastre, deci, vorbeam recent cu o mamă. Voluntar în grupul local de suport, care ar dori și ea să dezvolte ceva pe domeniul babywearing. Și care nu s-a oprit la stadiul de dorință, ci s-a prezentat cu ideea ei la un… consultant. Nu de babywearing, ci consultant accesare fonduri europene. Din vorba în vorbă, respectiva autoritate vine cu următoarea sugestie: ”dar faceți și un magazin, ceva, că doar n-o să luați bani doar pentru că le ajutați să probeze”. Zbang! Mie una replica asta, venită de la un om care ia bani pe consultanță (adică pe timpul și know-how-ul său… ”și atât”), mi s-a părut culmea ipociziei, a aberanței și a lipsei de înțelegere…. Și, pe de altă parte, mi s-a părut o mostră foarte realistă a lumii în care ne învârtim.

Încă.

Și aici e încrederea mea mare, poate chiar prea mare: că da, lucrurile sunt acum așa, dar nu vor rămâne mereu așa. Cu puțin efort, copiii noștri ar putea trăi într-o societate în care, cel puțin de la un anumit nivel în sus, s-a depășit importanța covârșitoare acordată subzistenței în defavoarea altor nevoi, de pe palierele mai înalte ale piramidei. În care profesorii vor fi respectați și remunerați corespunzător nivelului lor de pregătire, înțelegându-se faptul că nu doar ce punem în farfurie are relevanță pentru viață, viitor, progres, societate, binele general. În care nu va fi respectat doar lucrul bine făcut, ci și cei care îi învață pe alții să facă lucrul bine. În care timpul unui om este văzut ca un capital important, poate cel mai important, alături de calitatea acelui timp (dată de nivelul de calificare a omului respectiv). Și, deci, în care a plăti timp calificat va fi o dovadă de seriozitate, profesionalism și respect de sine (ale celui ”care dă”), nicidecum de ce zice zicala…

–––––

Ehe, dar până acolo mai avem puțin, nu? (Nu știu, depinde și de noi dacă e puțin sau puțin mai mult!) Până una alta, haideți să ne întoarcem la eșarfele noastre. Și să vedem dacă merită să plătim un curs cu un consultant acreditat și, dacă da, de ce.

Și o să încep tot cu o poveste.

Când m-am înscris la primul curs de formare în consultanța bw, eram deja la al doilea copil, cu ceva experiență practică într-ale wrapului țesut și deja cu Crisalida ”pe roate”. Nu mă simțeam deloc începătoare, iar față de colegele de atunci cred că aveam clar cea mai mare experiență cu wrapul. M-am uitat rapid peste tematica trimisă pe mail și am constatat cu mândrie că ”știam” toate legăturile. Adică nu doar le încercasem o dată, ci le foloseam efectiv pe copiii mei, ba ajutam și pe alți părinți să le folosească. Așa că am pornit relaxată și încrezătoare.

Relaxarea mi-a murit destul de brusc când, după mai multe peripeții, am ajuns în sala de curs. Și am constatat că ceea ce preda Ulrike și ceea ce știam eu se potriveau…. așa, ca idee generală despre cum ar trebui să arate la final cutare legătură. Și cam atât. Că, de fapt, eu nu știam nici măcar să fac corect legăturile alea, ce să mai vorbesc de metodă de a le preda altora. Ce aveam eu era suficientă experiență practică empiric câștigată (acel ”simț al wrapului”) încât să îmi cam iasă, statistic vorbind, destul de bine la un procent mărișor de încercări. Dar tot ”la noroc” mergea, chiar dacă ”norocul” meu se baza parțial și pe o metodă (pusă la punct de pe unde apucasem, din ce văzusem, citisem, auzisem, practicasem).

Tot neprofesionist, adică :)

(Țin minte ce revelație am simțit că am în momentul în care am ”descoperit” – singură, din practică repetată – că, pentru a nu răsuci nedorit wrapul la spate la FWCC, s-ar putea ține doar de marginea superioară a lateralelor atunci când încrucișăm. Am scris acest secret  – scos la iveală cu trudă și transpirație după vreun an de purtat aiurea – și în instrucțiunile mele. Momentul ăla în care Ulrike, foarte firesc, a predat pasul ăsta ca tehnică standard… a actualizat în mine pe viu ce trebuie să fi simțit ăla de a scos proverbul cu ”reinventat roata”. Puternic, serios. Și în povestea de la cursul 2 am scris despre asta).

Și apoi mi-o amintesc tot pe ea, pedagogul perfect, răspunzând cu blândețe și zâmbet pe buze atunci când noi veneam cu obsesivele întrebări: ”da așa nu merge?” (fiecare după cum a apucat să învețe și să facă, apucături de care zona de confort nu se lasă cu una cu două și pe care le argumentam înverșunat). Ne zicea cald: ”ba da, merge. Ce faceți voi acasă, cu bebeii voștri, e treaba voastră. Tot ce merge pentru cineva – în limitele poziționării corecte, evident, nota mea – este bunNumai că voi, atunci când predați, s-o faceți așa cum trebuie, după metodă. Și pentru asta ne-am adunat să învățăm aici”.

–––––

Așadar, primul meu argument pentru cursurile ținute de oameni calificați este exact ăsta. Ca să vă iasă de fiecare dată. Nu doar ”deseori”. Ca să vă iasă pentru că știți ce trebuie făcut ca să iasă, metodic, pas cu pas, cu logică și sens care nu dau greș dacă le aplici corect, nu pentru că ”m-am antrenat destul încât ”să meargă””.

Cumva dezvoltat pe aceeași idee: e vorba despre diferența între a conduce un proces de învățare bazat pe ”mie mi-a mers așa” (experiența altuia și concluziile empiric descoperite de el, adică) și ”profesioniștii care s-au ocupat de asta au ajuns la concluzia ca asta e cea mai bună metodă, pentru că…”. A nu se înțelege că nu cred în rolul informațiilor empirice și transmise ”de la mamă la mamă”. Dimpotrivă, pot fi minunate, deloc de neglijat! Uneori fac cât un tom de carte. Dar numai…. uneori. Alteori  – și acum vorbim în statistici – ce ”mi-a mers” mie ție îți dă cumplite și inutile bătăi de cap. Caz în care o metodă cu sens face minunile…

Mergeți ca să nu vă uitați la pozele voastre vechi și aproape să nu aveți de unde alege una bună (din punct de vedere tehnic, adică al legăturii) pentru o copertă de eveniment. 😀 Pot să spun… been there?

Apoi, mergeți la un curs cu un om calificat pentru că vă respectați (și nu, NU banul pus jos măsoară respectul ăsta de sine, la fel cum nu măsoară nici calificarea omului din fața ta. Un om hiper-calificat poate face voluntariat, dacă vrea – da, ”voluntariat dacă vrea” sună a pleonasm, dar, în logica din introducere, mulți ar vrea ca alții să facă voluntariat cu forța – sau poate cere sume mari, care restricționează clar accesul publicului larg la informațiile prezentate de el). Dar odată ce te duci la un curs ținut de cineva calificat, arăți altora și ție că alegi profesionalismul, nu amatorismul.

Mai puteți merge și pentru că intrați într-un cerc de oameni cu aceleași preocupări… dar unul aflat la nivelul vostru. A fi mereu ”ăla bun” față de unii evident mai începători decât tine nu o să te ajute prea mult să evoluezi (been there din nou, te plafonezi grozav la un moment dat). Un grup ”pe măsura ta” este nu doar stimulativ pentru învățarea ta ulterioară pe cont propriu, ci și o sursă concretă de informație de calitate atunci când ai nevoie de ea (chiar recent a trebuit să caut ceva informații de babywearing pentru un copilaș cu nevoi speciale și, nefiind tocmai punctul meu forte, am apelat la una dintre colegele de la cursul cu Ulrike, pe care o știam pasionată de subiect).

Și, nu în ultimul rând…. dacă nu vă regăsiți printre ăștia cu ”profi” în sus și-n jos, DA, puteți merge la un curs pentru că sunteți niște părinți normali, ocupați până peste cap, obosiți și fără chef de a citi singuri nicio literă despre un domeniu în care nu vreți să vă dați doctoratul, ci, doar, să profitați de ”doctoratele” altora pentru a vă folosi de el. Nu e nicio rușine, dimpotrivă! Denotă un om care știe ce vrea și ce nu, suficient de stăpân pe viața și timpul lui încât să-și aleagă prioritățile în funcție de ce-l interesează cu adevărat și să la aprofundeze pe alea, să devină creator în domeniile alea, în timp ce pentru celelalte să fie un simplu utilizator. La fel cum nu mi-e nicio rușine că unul care a terminat Facultatea de Informatică e creator de softuri și eu, fără să înțeleg o iotă din ce face el, pot fi, totuși, un bun utilizator, la fel e și aici. Uite că nu am niciun chef să fiu autodidact pe un domeniu care mă interesează exclusiv ca utilizare. Dar nici nu vreau să pierd timpul cu informații nu-foarte-sigure, care mai mult îmi îngreunează viața. Așa că mă duc la sursă și te angajez pe tine, profesionist, să mă înveți fix ce am nevoie și niciun rând în plus. Unde e rușinea sau prostia în asta… chiar nu pot să văd. Nu, nu te face deloc mai prost și mai incapabil să te descurci. Te face, cum scriam mai sus, un om care te respecți.

Mergeți, deci, ca să nu reinventați roata :) Ca să vă faceți viața.. nu mai grea, mai ușoară :)

Acestea fiind zise… mama lor de wrapuri, că vă așteaptă la curs! Și vă las să vă delectați cu pozele de la primul curs ținut de mine, cel de Rucksack Carry, care a avut loc în februarie.

12784276_10207573525607629_54171104_n(1)

 

 

 

 

 

 

 

iulie 21, 2015 Babywearing 5 Comments

Incă un pas spre consultanţa babywearing si o propunere pt parintii ieseni

A fost nevoie de ceva timp pentru a mi se decanta in minte impresiile de la modulul Advanced al cursului de certificare în consultanţa babywearing al Die Trageschule Dresden. Curs care a avut loc în Bucureşti în perioada 22-24 aprilie 2015 (HipHip si Fundatia Crucea Alba, multumim pt organizare si găzduire!).

Au fost 3 zile intense, pline de informatii, de emotii, de limite depasite… de „wow”-uri. Am inceput cu o rapida trecere in revista a legaturilor invatate la cursul 1. Lucru f util, de altfel, pentru ca „nu stiu altii cum sunt”, dar eu nu le mai folosisem pe unele de la… cursul 1. Dar nu numai de asta, ci si pentru ca abia acum, dupa cursul 1, dupa tema dintre cursul 1 si cursul 2 si dupa recapitularea de la 2, s-au fixat altfel elemente ce tin de metoda. „Detalii” care au trecut neobservate, dar care, daca sunt facute „ca la carte” (nemteste :D), fac diferenta (ohoho, si-nca ce diferenta!).

Cum se face un nod bun. The German way. Cu povesti despre broscute! Imposibil de uitat :)

Cum se face un nod bun. The German way. Cu povesti despre broscute! Imposibil de uitat :)

Chestii aparent micute… de exemplu, cine tine cont de faptul ca, pentru a nu rasuci lateralele la atat de uzuala FWCC, acestea se tin doar de marginea superioara inainte de a le incrucisa pe spate? Si ca mai e un pasulet mic, in care le prinzi intr-o singura mana pe amandoua si le incucisezi din degete, pt ca apoi, cand le ridici pe umar fiecare in cate o mana, sa devina imposibil sa se mai rasuceasca nedorit? (asta fusese o chestie pe care eu am descoperit-o singura, in mod empiric, dupa vreun an de purtat aiurea, cu lateralele rasucite enervant pe spate. Am trecut-o, prin urmare, si-n instructiunile de la wrapurile Crisalida… si ce surpriza am avut la cursul 1, cand asa era exact metodologia predata de nemti! Am inteles atunci 2 lectii importante:

Din tema pt acasa :D FWCC - secventa din instructiuni

Din tema pt acasa 😀 FWCC – secventa din instructiuni

1. ca e tare bine sa fie cineva care sa stie sa-ti spuna mici secrete tehnice, care-ti fac viata mult mai usoara;

2. daca acel cineva nu exista… nu-i nimic! Keep wearing your baby! Pt ca, la un moment dat, totul se reduce la intuitie. Legaturile si metodologiile de legare vin din experienta practica si nu invers. Iar practica este cel mai bun profesor. Ca in povestioara mea, daca va temeti ca nu veti retine toate detaliile dintr-o legatura de pare imposibila, eu va spun ca… nici nu e cazul s-o faceti. Nu din prima :) Asa cum am scris si in recomandarile generale din instructiuni, pt incepatori este mai util sa va faceti o idee generala asupra legaturii si sa incepeti sa legati! Pt ca detaliile vin cu timpul; odata ce incepeti sa „simtiti” wrapul, este imposibil sa nu le descoperiti. Sigur, revenind la 1, este mai simplu ca toate astea sa fie povestite de cineva, undeva. Pe principiul ca evoluam mai usor daca pornim de la experienta deja acumulata de altii, fata de varianta in care „reinventam roata” de unii singuri, de fiecare data. Dar ce vreau sa subliniez e faptul ca aceste informatii suplimentare trebuie privite ca ceea ce sunt: ca un ajutor, ca ceva ce ne face viata mai usoara. Mai usoara! 😀 Nu mai grea! Nu sunt imperative fara de care „defectam” copilul, menite sa bage-n depresie parinti ingrijorati ca nu vor putea niciodata face ceea ce o mama din Africa sau America de Sud, care nu-si face prea multe probleme, face in mod intuitiv :)…).

Am trecut, asadar, prin FWCC, prin nodul plat si nodul alunecator, prin hip carry si prin rucksack cu wrapul tesut, prin legatura clasica, burtica-pe-burtica, la wrapul elastic, prin slingul cu inele, rapid de tot prin mei-tai si prin SSC.

Amintiri cu si despre ringslings

Amintiri cu si despre ringslings

Dupa care am trecut la tematica pentru cursul 2: hip carry cu wrapul lung (cunoscuta la noi si sub numele de Robin’s hip carry), FCC, back cross-carry si double hammock.

Double hammock, din spate. V-am mai zis cat iubesc legatura asta?

Double hammock, din spate. V-am mai zis cat iubesc legatura asta?

Double hammock cu finalizare incrucisata.  Pt drumuri luungi si comoditate maxima

Double hammock cu finalizare incrucisata. Pt drumuri luungi si comoditate maxima

Revelatiile n-au intarizat sa apara: e si fain si enervant in acelasi timp sa pricepi intr-un minut ce te-ai chinuit sa pricepi in saptamani de incercare nereusita cu bebeloiul din dotare (in cazul meu, asta a fost back cross-carry (BCC), la care m-am chinuit si iar m-am chinuit si iar m-am chinuit sa-l leg pe Cris „la vremea lui” (pt ca deh, se zicea ca e o legatura sigura pentru copiii mai mari, doar!). De unde, copilul meu mare, pe atunci in varsta de cam 1 an jumatate, evada din BCC mult mai usor decat o facea din rucksack, ceea ce facea legatura inadmisibil de nesigura. Dupa mai multe incercari, am renuntat la ea in favoarea RC si DH, nu fara oarecare regrete, intrucat BCC arata incredibil de bine. La 4 ani de atunci, adica la cursul asta, am aflat si de ce: eu ma straduiam sa-l pozitionez pe Cris sus, la fel de sus ca la RC, desi e evident (acum :D) ca BCC e o legatura care nu poate functiona asa! (drept pt care lateralele erau impinse in jos de axilele mele, nu reuseam sa ridic materialul suficient de sus pe spatele lui si nu iesea defel). BCC este o legatura joasa, pt copiii mari. Ei, eu inca am de perfectionat tehnica de tensionare (intrucat, spre deosebire de rucksack si de double hammock, la care se tensioneaza de jos in sus, la BCC e invers, se tensioneaza de sus in jos) dar faptul ca am inteles ce greseam mi s-a parut un pas urias in a-i ajuta pe alti parinti sa nu repete greseala.

Back Cross Carry - nu, nu m-am ascuns pt ca nu mi-a iesit :D Iesise chiar bine... in sfarsit!

Back Cross Carry – nu, nu m-am ascuns pt ca nu mi-a iesit 😀 Iesise chiar bine… in sfarsit!

Din aceeasi categorie: la Robin’s hip carry, pe care iarasi am folosit-o o gramada, un pic de „curatenie” facuta in legatura inainte de a baga pe bebe (pas aparent in plus) salveaza multa transpiratie cand incep pasii de tensionat.

Hip carry with a long wrap (Robin's hip carry) - in lucru

Hip carry with a long wrap (Robin’s hip carry) – in lucru

Tot din aceeasi categorie, cu noile cunostinte acumulate la FCC, am bucurat mult o mamica la targul care a urmat! (si asta era, iarasi, o legatura pe care am folosit-o mult la Cris, dar am folosit-o tot relativ empiric, adica fara repere clare, „din ochi”. Acum, cu cateva secrete bine plasate, s-a facut atat de lumina…).

fcc

Front Cross Carry (FCC) – o legatura utila, din care poti scoate, respectiv in care poti reinsera copilul fara dezlegare

Am trecut, apoi si prin SSC-uri in spate (niciodata destul, pt mine, care ma simt inca nesigura cand vine vb despre SSC-uri :)) Amuzant, avand in vedere faptul ca wrapurile nu ma sperie, dar stiti, doar, drumul cel mai usor e cel pe care il cunosti deja…).

Intercalat, am avut si o parte consistenta de teorie si practica pe urmatoarele teme:

– babywearing in cazul copiilor cu nevoi speciale;

–  metodologia organizarii unui curs, tehnici, idei, schita de curs (daca dupa primul modul aveam dreptul sa dau concultatii 1 la 1, acum amd reptul sa organizez cursuri. Am aflat, in urma unui exercitiu „Ulrike-style”, cum i-as zice eu – adica exact cum l-ar face consultantul perfect, fara sa ne sugereze nimic, doar conducand procesul prin care ne gasim singuri propria solutie – ca eu as tine un astfel de curs cu MAXIM 5 persoane/familii odata).

Wrapurile pot inspira multe. Chiar si un concept de curs!

Wrapurile pot inspira multe. Chiar si un concept de curs!

– am trecut si printr-un exercitiu cu adevarat fain, in grupuri, care sa creioneze (cu creioane colorate, da! :D) modul in care percepem invatarea (in prezent vs trecut). A fost un exercitiu util, chiar vindecator pe alocuri, iar grupul s-a legat altfel dupa o astfel de discutie mai personala.

Grupul in sine a fost interesant, eterogen. A fost interesant pt mine sa vad ce oameni au fost suficient de motivati sa vina la un astfel de curs, investind nu doar timp (rupt de la proprii copii, ca eram toate mamici acolo), ci si destui bani. Am fost acolo producatori, retaileri, dar si mame interesate doar de partea de consultanta. A fost util si contactul cu alte scoli de babywearing (Babywearing UK, cu care facuse modulul 1 colega noastra, Monica), sa vedem diferentele intre sistemele de predare din diferite scoli, dar si asemanarile in ceea ce priveste suportul teoretic in babywearing.

Nu in ultimul rand, apropo de ceea ce scriam mai sus referitor la legat grupul, trebuie sa spun ca, la fel ca la modulul 1, am simtit in grup o energie extraordinara. Un „ceva” cald si bun, dat, in mare parte, de prezenta minunata a lui Ulrike (o femeie extraordinara, pe care ma bucur ca am avut ocazia s-o cunosc). Au fost emotii din plin, au fost limite depasite (si nu ma refer doar la cele pe care ni le stiam referitoare la esarfe), au fost lacrimi de emotie, au fost relatari care m-au lasat cu pielea de gaina :) Bebita mica-mica de tot a Cristinei completa perfect un tablou in care ceea ce se invata nu se facea, nici pe departe, doar prin cuvinte si notiuni rationale…. Cu alte cuvinte, a fost o experienta din care am iesit nu doar cu diploma si cunostintele, ci incarcata cu un entuziasm si o caldura de care e bine sa ne reamintim, cu totii, cat mai mult si mai des posibil…

Cu patalamaua la mana. Si zambete pe chipuri :)

Cu patalamaua la mana. Si zambete pe chipuri :)

Am plecat, deci, cu bateriile pline. Si cu capul vajaind de cunostinte proaspete, numai bune de folosit. Ca sa nu le uit (eu), pt ca e pacat sa ramana netransmise mai departe (voua). Asa incat, pt cei din Iasi, ma gandesc sa organizez cateva intalniri-curs, cu o tematica prestabilita, la un pret mai mult decat modic. Voua despre ce v-ar placea sa aflati mai mult? Ce sistem, ce legaturi/legatura, la ce nivel (incepator total vs detalii tehnice de finete)? Ati fi interesati de un astfel de curs? Daca da, va astept sa-mi scrieti, fie aici, intr-un comentariu, fie pe mail sau pe fb.

Asadar, spor la purtat si sa ne auzim!

(foto credit: Cristina Marin & Alina Bratu)

octombrie 4, 2014 Babywearing 66 Comments

IBW 2014 – Împărtășește aventura!

Deja a trecut vara? Pff, parcă abia scrisesem un articol despre vară…. și m-am trezit în octombrie!

Așadar, dragilor, iarași IBW. Iarăși concurs, iarăși se dă gratis… ce vreți voi de la Crisalida (de pe site, ca să fie clar!)

Ce aveți de muncit…. e iarăși fără inspirație. Ca și anii trecuți, aștept așa:

1. pe pagina fb a Crisalidei (vă rooog click pe link , anii trecuți am primit o grămadă de poze în contul meu personal) să încărcați o fotografie care să ilustreze mottoul IBW 2014 (Share the adventure! – Împărtășește aventura). Se acceptă doar fotografii cu copii purtați în sisteme ergonomice, în brațe… sau în burtică 😀

2. un comentariu aici, pe blog, la această postare, pentru a vă anunța participarea și a primi un nr de ordine pentru Random (și anul ăsta mă țin de cuvânt, nu intră în concurs decât exclusiv postările cu comentariu aici!).

3. share pe fb la această postare

4. (opțional) like paginii Crisalida.

Aștept cu drag fotografiile și comentariile voastre până (inclusiv) duminică, 12 octombrie. Tragerea la sorți, prin amicul random.org, va avea loc în norocoasa zi de luni, 13 octombrie, când cel puțin un participant va pleca de la noi cu ceva frumos, la alegere de pe site. Let the adventure begin!

 

 

PS: cei din Iași: nu uitați să urmăriți și pagina fb a ParentIS-ului, pentru că și acolo veți găsi concursuri cu premii faine rău. Iar întâlnirea de anul ăsta de la Iași are loc la Palas, sala Mozart, pe data de 11 octombrie, ora 17.00.

septembrie 21, 2014 Plimbări şi călătorii 9 Comments

De munte (și) mare

 

Salutare, dragilor. Mai țineți minte că v-am promis încă un articol cu munți? Ei bine… cred că și un pic forțată de împrejurări (de tipul IBW-ului care se apropie amenințător în octombrie, impunând deadline serios pt acest articol… luna septembrie :D. Dar și al dorului de munte, care mi-a crescut exponențial), încerc să mă țin de cuvânt și să vă arăt câte ceva din concediul crisalidicesc de anul ăsta. În care, din niște motive nefericite, am fost doar eu cu copiii (împreună cu niște bunici care nu se vor văzuți pe aici și un unchi pe care nu-l întreabă nimeni, dar căruia, pe această cale, îi mulțumim pentru fotografii).

Prima parte a peregrinării noastre de anul ăsta s-a petrecut la mare… dar staaați, nuuu vă speriați, nuuu închideți, o să vă scutesc de poze la costum de baie! Oricum, nu prea aveam ce să postez, întrucât activitatea a fost una f monotonă…. adică numai așa:

mare.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(oricum, băieții s-au simțit în elementul lor, mai ales Gab).

Aaaah, ba nu! Mai am una, intitulata „cei 3 care au speriat 2 Mai-ul” (nu, n-am greșit, e o poză de la mare :)) dinainte de a ieși la o plimbare printr-o ploaie torențială – alternativa fiind să-i las pe 2 băieței prea odihniți să dărâme structura de cazare. Am ales ploaia fără ezitare, mai ales pentru că și Cris și eu aveam de testat bocanci nou-nouți 😀 Garantez ca nu a existat burlan sau baltă pe stradă care să fi scăpat ocolite!):

mare2.jpg

 

Cu o neplanificată trecere prin Iași (motivată de același eveniment nefericit), am pornit, în aceeași formație, spre munte. Munte care a presupus o cazare în Poiana Brașov și, de acolo, trasee diverse. Pe care o să le povestesc în continuare, mai ales că, o dată ca niciodată, am material foto de la 3 (trei! :D) aparate! (de unde și diferențele de calitate)

 

Ziua 1. O zi minunată, pe care sunt sigură că n-o vom uita prea curând! Cuvintele cheie sunt Canionul 7 Scări (Mții Piatra Mare) și Ioan Stoenică. Pe canion o să-l tot vedeți în continuare, deci nu mai insist, dar pe Ioan mai puțin :)) (pe principiul că cine muncește, nu se vede), deci, dacă încă nu ați auzit de el, fac o paranteză și vă spun eu câteva cuvinte (nu, nu pe alea esențiale, pe alea le veți descoperi voi, dacă vreți. Eu le pun aici pe alea tehnice. Sau hai… vă zic că, din punctul meu de vedere, Ioan e un om extraordinar. Treaba voastră dacă mă credeți sau nu, io stiu că, deși am o listă luuuungă de cunoștințe, lista mea cu oameni extraordinari e… numărabilă pe degete 😉 ) . E un om al muntelui care, deși merge singur pe majoritatea traseelor, ia cu el pe mult mai mulți decât o fac alții. Cum, nici voi n-ați văzut toate episoadele emisiunii Pe poteci, spre inima ta, emisiune pe care Ioan o realizează cu mult suflet și pe care o puteți vedea la TVS Brașov, dar și pe youtube? Păi apucați-vă de vizionat (hint: copilul meu mic mănâncă excelent pe fondul ăsta video! Și da, am mai încercat și cu altele). Sau, dacă programul nu vă permite să vă uitați la filme nesubtitrate (been there, hi hi), aruncați un ochi măcar pe blogul lui Ioan. Unde veți găsi fotografii minunate, jurnale de tură minunate (și scrise f savuros), informații minunate pentru începătorii pe munte și povești („de trezit adulții”) și mai minunate (da, da, Ioan, știu că  ”minunat” n-are grad de comparație!). Adică serios, uitați-vă. Nu contează că vă place sau nu muntele, puteți să n-aveți nicio legătură cu el, tot sunt convinsă că veți găsi destule pe sufletul vostru acolo (gata, nu vă dau mură-n gură… just take a closer look! Atentie, însă, articolele pot da efecte adverse precum: dependenta de bine și frumos, dor de munte si salbaticie, zguduiala din stări călduțe si altele asemenea…).

Ok.. acu, dacă mai e careva pe aici, adică dacă nu v-am pierdut pe toți pe blogul lui Ioan :D, haideți să vedem pe unde am umblat împreună (cum și de ce am (avut eu bafta să) ajungem să umblăm împreună e o poveste separată… aș zice că a fost „întamplător” dacă nu aș ști sigur că… nimic nu e întamplător!)

Am pornit dinspre Dambu Morii, în apropiere de localitatea Timișu de Jos, Brașov. Ploile anunțate ne-au ocolit în mod perfect, am avut o zi plină de soare și de zambete. Și am pornit….

plecare.jpg
pornire-2.jpg

 

 

 

 

 

traseu-canion-7.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cărăușul de rucsac e fratele meu, iar double hammock e legătura pe care încă mă mir de ce nu am folosit-o mai devreme, la munte și nu numai! O poză „în familie” (îmi pare tare rău că nu ne-a dat prin cap să facem o foto de grup, adică împreună cu Ioan. Rămâne pe… data viitoare? :D)

cu-codrat.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prima cascadă de pe traseu:

cascada-mica.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De la 1 septembrie s-a dat drumul și la tiroliana de revenire din canion, pe care noi am prins-o încă în lucru:

traseu-tiroliene.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și urcăm (îmi place mult foto asta… parcă e și cu efort, dar și cu bucurie, în același timp. Adică exact cum e la munte. Vedeți, până și G. contribuie… măcar din priviri)

carauseasca.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Traseul e amenajat cu punți și podețuri:

traseu-canion-1.jpg
pod.jpg
pod-2.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un punct de interes deosebit pentru Cris l-a reprezentat un izvor (Cris nu văzuse niciodată decât izvoare captate, apa care antrena fragmente de mică a fost fascinantă pentru el):

izvor-2.jpg
izvor1.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am ajuns la canion… la intrare, copiii au fost dotați cu căști de protecție, spre încantarea generală. Facem ultimele pregătiri înainte de intrare:

pregatiri.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

Și pornim pe scări!

pornire.jpg
noi.jpg
scara-g.jpg
asteptare.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și Ioan cu Cris pe scara cea mare (alte fotografii dragi mie, zambetul Crisului zice tot!):

ioan-si-cris-1.jpg
ioan-si-cris-2.jpg
ioan-si-cris-3.jpg
cris-si-ioan-scara-mare.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Veselia se păstrează, în ciuda (sau tocmai din cauza?) hainelor murate:

cris-ud.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Stairways to heaven… eu cu Gab, de data asta:

spre-cer.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și eu cu amandoi, în aceeași bucurie:

cu-amandoi.jpg

Cascada (și „căsuța” din spatele ei)…  încântarea maximă a Crisului!

cascada.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și, încet, ne pregătim să ieșim din canion…

cu-g.jpg
traseu-canion-5.jpg
traseu-canion-2.jpg
traseu-canion-6.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și ajungem iar într-o pădure de vis…

verde.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

…. unde facem o pauză organizatorică și de masă pe un buștean:

gab.jpg
gab2.jpg
cris.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe drumul înapoi, am avut bucuria să ne întâlnim cu cineva stufos! Aș fi vrut să zic că a fost o ”wild encounter”, dar vulpoaica din imagine era cam departe de sălbăticie… dimpotrivă, venea cu nonșalanță spre oameni, poate-poate îi pică și ei ceva. Măcar ș-o ședință foto…

vulpoi.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

… de la profesioniști:

vulpea-si-ioan.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Izvoarele au rămas la putere și la întoarcere:

cris-izvor-2.jpg
cris-izvor.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și dacă e să fie apă, apăi să fie! Baraje, bălăceală, soare și îmuiat bătăturile din bocanci. Aa, evident, și voie bună:

la-rau.jpg
la-rau-2.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și o ultimă poză pe care o iubesc (nu, alăptarea nu doare :)) dar serios că imaginea – și mutra – sunt reprezentative pt ”my life as a mom”)

alaptare.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

Și gata cu canionul! Mulțumim, Ioan, pt fotografii și prezență și ajutor cu Cris… pt tot! Și sper că mai ai ”curajul” să mergi cu noi și altă dată… ”cândva”.

 

Ziua 2 a fost una lejeră, cu buncii incluși. Dimineață, am mers la Peștera Valea Cetății, de lângă Râșnov. Copiii văzuseră deja o mină părăsită și grote, dar asta a fost prima peșteră ”adevărată” în care au intrat. Formațiunile carstice, apa subterană (peștera este activă, încă în curs de formare) și, mai ales, momentul în care s-a făcut beznă (o mică mostră de întuneric de peșteră neamenajată, din partea ghidului) au fost delicii pt Cris. Câteva imagini cu traseul, intrarea și interiorul peșterii:

pestera-traseu22.jpg

 

 

 

pestera-intrare.jpg
pestera4.jpg
pestera5.jpg
pestera6.jpg
pestera-1.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De acolo, în mod pantofăresc, cu telecabina, am aterizat pe Postăvaru. O imagine din telecabină, cu Poiana Brașov în spate:

telecab.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lacul pt zăpada artifcială, o imagine impresionantă de sus (deși, pentru mine, destul de ruptă de continuitatea peisajului de munte):

lac.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și pornim spre Vf Postăvaru (numit și Cristianu Mare, spre deliciul omonimului un pic mai… mic):

postavaru-2-noi.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

postavaru-noi1.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vârful ne primește cu nori. Nu ne deranjează, deși geograful din mine ar fi fost gâdilat de oportunitatea de a explica feciorului ce munți se văd în imprejurimi. Totuși, numitul fecior pare mai încântat de ideea că e cu capul în nori decât de orice lecție de geografie. Și cel mai încântat se arată de faptul că l-am urcat pe borna ce marchează vârful… deci el e un Cristian mai mare decat Cristianul Mare! G. e mult mai puțin impresionat, el știe una și bună: că ceața asta îi face somn…):

pe-varf2.jpg
pe-varf1.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și pentru că – după cum, probabil, ați observat deja – pe Cris nu prea reușim să-l prindem în poze fără limba scoasă, îi arăt de la cine a moștenit… limba lungă:

limba-lunga.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ups, se pare că e trasătură de familie, genă rezistentă!

codrat-cu-limba-scoasa.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(Crisalido, tu o să te faci om serios vreodată? Astea-s poze de pus pe blog?) Așa…. deci, cum vă ziceam, bla bla, o panoramă cu telecabina văzută de sus (dintr-un zmeuriș delicioooos – ah, fir-ar, iar am stricat tonul sobru? – și plin de ”scaieți” frumoși):

postavaru.jpg
floricica.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua 3 s-a lăsat cu plecare spre Bucegi. Care ne-au primit, și ei, cu crestele în nori:

creste-bucegi.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Primul traseu (ales de Cris) a fost cel spre Cascada Urlatoarea. Un indicator ne anunță că e bine, din când în când, să… cântăm în pădure 😀

urlatoarea-traseu-ursi.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iar traseul prin pădure e f frumos, plin de ”bariere”, o altă încântare pentru Cris:

urlatoarea-traseu2.jpg
urlatoarea-traseu.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și cascada:

urlatoarea.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cine din imagine credeți că urlă mai tare?

urlatoarea-cris.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ne-am întors în Bușteni, am luat masa la un ”restaurant” inedit (pe o stâncă în mijlocul unui râu, mai exact) și am pornit spre Piatra Arsă. Drumul este asfaltat până sus, dar, nefiind amenajat complet (parapeți, indicatoare etc), la intrare amenință următorul anunț:

drum-inchis.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu puțină atenție, șoseaua ne-a lăsat direct pe Platoul Bucegilor. Am trezit gașca veselă și am pornit spre Babele. Pe drum, ne-am întlnit cu niște cărăuși mai simpatici decât noi 😛

platou1.jpg
magarus.jpg
magarus-si-codrat.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Traseul de platou este lejer și frumos, iar Cris taie toate curbele de pe drum, pe de-a dreptul. Parcă e al mamei lui! Puțin din atmosfera platorului, înainte de a ajunge la telecabina și cabana Babele:

platou3.jpg
platou2.jpg
platou4.jpg
cab-si-telecab-babe.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Băbuțele și Sfinxul:

babele1.jpg
babele2.jpg
sfinx.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și, mai mult la insistența mea, aici am rămas să petrecem noaptea (și da, s-a lăsat cu ceva entuziasm de copii depășiți de oboseală 😛 asta ca să nu zic direct scandal… dar, până la urmă, a fost frumos!):

cab-babele.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua 4. Dimineață, am lăsat bunicul să plece cu telecabina, iar eu și copiii am pornit pe jos spre Peștera Ialomicioarei. Un traseu de coborâre frumos, destul de pe gustul meu. Apa a rămas la putere! Iar Cris, de data asta, n-a mai scăpat de entuziasmul meu geomorfologic… acum știe că văile săpate de apă au formă de V (spre deosebire de cele glaciare, în forma de U), știe de ce pe munții înalți nu cresc copaci, ci doar jnepeni, iar mai sus doar iarbă… știe cum s-a format platoul Bucegilor, adică dintr-un fund de mare pe care o ciocnire între 2 plăci mari de ”pământ” l-a înălțat…. și (chestie pe care am cam regretat-o :)) ), știe ce sunt conglomeratele. Zic că am regretat-o, întrucât n-am putut părăsi zona subalpină fără un anumit conglomerat… de dimensiuni destul de mari comparativ cu cele ale buzunarului meu :))

cris-babele.jpg
cris-pestera.jpg
apa-cris-pestera.jpg
vale-pestera.jpg
lespezi.jpg
traseu-pestera-1.jpg
marcaj-zona-forestiera.jpg
intram-in-padure.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și pe aici, adică exact la liziera pădurii, aparatul luat împrumut de la bunic m-a lăsat baltă. Vă mai povestesc, doar, că am trecut printr-o cireadă de vaci (și amândoi, unul în spate și unul lângă, strigau ”muuu” de răsuna muntele). Și că la peșteră am ajuns degeaba, pt că era închisă pentru reamenajare. Dar bucuria traseului nu ne-a luat-o nimeni!!

 

De acolo, cu o telecabină la deal și una la vale, am ajuns iar în Bușteni… și apoi în Brașov… și apoi la Iași. Mda, atât a fost. A trecut atât de repede (au mai fost și mici traseuțe prin Poiana, pe care nu le-am mai menționat)! Mi-e deja dor de încă un munte….

Și înainte de a vă lăsa…. să știți că nu s-a transformat blogul numai în jurnal de tură! Păstrați aproape, luna octombrie vine cu noutăți faine rău (da, da, îs modestă la maxim, știu) în domeniu wrapologic. Până atunci… toamna e superbă, luați copiii și wrapurile și… să-mi spuneți și mie într-un comment pe unde ați ajuns! Și pe un deal e minunat! Și neapărat să vă informați de pe la Ioan ce vă trebuie, pt ca excursia voastră să fie o amintire faină!

august 14, 2014 Plimbări şi călătorii No Comments

E vară, e soare… e munte!

Salutare, lume! Ce mai faceţi voi? Noi am început vara cu dreptul… o ieşire de 1 mai prin zona Neamţ (despre care nu v-am povestit nimic, din lipsa de material foto) și una în iunie în Rarău (despre care urmează să vă povestesc, deși nu mă declar deloc mulțumită de materialul foto. Asta e. M-am obișnuit, noi nu ne pricepem și să trăim momentul și să-l fotografiem ca lumea. Așa că, dacă e pe alese, alegem prima variantă, să-l trăim, renunțând la fotografii, de care ne amintim doar în momente ceva mai „moarte”. Asta așa, ca disclaimer pt postarea asta… și pt încă măcar una ce va veni la sfârșit de august).

Pe lângă faptul că noi sutem pozari neatenţi, tura asta am plecat şi împreună cu nişte prietei dragi, care ştiu sigur că s-ar simţi mai puţin confortabil cu fotografiile pe net. Aşa încât, din ce aveam, şi aşa puţin… au mai căzut câteva poze 😀

Dar pierd timpul… să încep povestea. Povestea mea începe cu cel mai horror drum de până acum, cu G urlâd isteric şi zbătâdu-se în încercarea de a adormi (nici azi nu ştiu ce a avut atunci, niciodată nu a mai făcut aşa). Şi mai începe cu ploaie torenţială de cum am ajuns în Câmpulung şi până pe Rarău. Mda, nu începea deloc bine. Am ajuns la staţia meteo Rarău (cazarea noastră grozavă, mulţumită Fac de Geografie şi Geologie şi a profesorilor ei minunaţi, care am avut bucuria să văd că n-au uitat că am şters şi eu 4 ani praful de pe băncile amfiteatrelor) destul de plouaţi, şi fizic, şi psihic. Acolo răcorică de Rarău, din nou, nu tocmai ce speram eu pt flăcăii mei (foarte) proaspăt ieşiţi din viroză. Am scos „şubele” din rucsaci şi ne-am apucat de descărcat.

Aşadar, staţia meteo Rarău, un loc de care mă leagă multe amintiri dragi:

statia.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

Şiiii… pt că vremea s-a răzgândit imediat ce ne-a văzut dați jos din mașini (s-a lăsat impresionată de montaniarzii de perspectivă care deja nu aveau stare în cabană), am decis că nu e rost de pierdut timpul și am pornit cu toată echipa spre Piatra Mică:

ajutor.jpg
traseu.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

oprire.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și ceva mai rar de când suntem părinți, o poza cu noi 2 (G din spate nu se pune):

obositi.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Melancolie de călător (și serios că NU ăsta a fost „spiritul” în această expediție!):

entuziasm-montan.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și am ajuns (omor încet pe ăla care îndrăznește să comenteze ceva referitor la aspectul estetic al legăturii de wrap – sau al mutrei mele – după ora de traseu cu Cris și prietenul lui împreună!)

obosita-2.jpg
noi1.jpg
dan-baietii.jpg
dan-2.jpg
pietrele.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După ce am studiat toate crăpăstiile (dacă nu știți încă ce e o crăpastie, puneți mâna pe o carte de geografie din viitor, pt că sunt sigură că viitorul savant Cristian Drăgan va omologa această denumire pt forma geomorfologică negativă denumită popular, infinit mai sec și mai puțin sugestiv, prăpastie. Noi deja am adoptat denumirea corectă și vom rămâne cu ea atâta timp cât vom mai bate munții), am descoperit că nici coborârea nu e chiar lină. În ciuda faptului că, prin numitele forme de relief, am întâlnit o domnișoară cu blugi strâmți roz și tocuri cui, la fel de roz, care nu părea chiar descurajată, întrucât se baza pe al ei prieten, echipat (necorespunzător și cu ea și cu locul) în… șlapi 😀 Dar noi ne-am văzut de vârful bocancului propriu, nu ne-am lăsat și în curând eram din nou în vale…

traseu3.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

… unde cei mai vrednici dintre cei vrednici au cărat și lemne de foc (și cine știe, cunoaște. Faptul că din locul unde a fost făcută această fotografie și până la stație, mai era de urcat un versant înierbat, destul de abrupt. Cărăușul și-a dus munca până la capăt cu toată responsabilitatea):

lemne.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

Și după nițică mișcare, și liniștea, și apusul… parcă au altă culoare și alt gust. Și ne cunfundăm într-o noapte de poveste…

apus2.jpg
apus-4.jpg
apus-2.jpg
apus-6.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A doua zi (zi de sărbătoare) ne-am trezit cu forțe proaspete (la 11 :D), hotărâți să mergem la mănăstire. Pt că era târziu și prietenii noștri plecaseră deja, am renunțat la ideea de a coborî pe jos și am ales să mergem cu mașina. Proastă alegere. 6 km făcuți în aproape 1 h, ioc slujbă, foșgăială de copii printre mașini și călugări, eu fleșcăită rău de tot. Prietenii noștri aleg sp culce copiii la mănăstire pt prânz, noi să ne întoarcem.

Și așa ajungem la cel mai fain traseu, traseul ocolitor la Pietrelor, dinspre Hotel Rarău spre stație. Inițial am vrut doar să bem un ceai la hotel, dar acolo ne-am întâlnit cu niște prieteni care tocmai veniseră de pe traseul ăsta șiiii… de ce n-ar încolți în mintea mea ideea ca soțul să ducă mașina la stație, iar eu și copiii să venim într-o plimbare :D. Și ne-am dus. Menționez că eu făcusem traseul acum 100 de ani, dar încă văd că nu m-am învățat minte… un traseu cu copii e complet, complet altceva decât același traseu fără copii. Am ajuns într-o oră la stație, dar am cam transpirat în ora aia… și nu de oboseală. Potecă nu exista, doar aglomerare de pietre, grohotițuri, săritori… traseul se distingea exclusiv pe baza marcajelor. Iar Cris, același Cris care cu o seară înainte o dădea din căzătură în căzătură și din neatenție în neatenție, acum a mers… perfect. Absolut perfect, curajos, dar și prudent, atent, vesel… nu mi-a venit să cred că e al meu! Parcă era născut pe munte :) Și era și ora lui de somn… n-a cârâit deloc, a cooperat absolut perfect. Cât despre G, cazat în spate, a cedat în favoarea somnului în ultimii metri înainte de cabană.

Nu, poze de aici nu am, nici apaat nu am luat de la soț, nici nu mi-ar fi stat mintea la poze, oricum. Ce-i mai frumos am păstrat pt noi, așa, ca să vă îndemn să mergeți și voi pe acolo și să înregistrați filmul tot în inima, mintea și amintirile voastre.

A urmat o după-amiază lâncezitoare la stație, cu pisici (mari și mici, o întreagă familie), copii senini, soare și platforma meteo…

multumit.jpg
g-pietre-1.jpg
g-pietre-2.jpg
g.jpg
g2.jpg
sedinta-foto.jpg
statie.jpg
tata-lor.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iar pe seară am încins și focul, cu un simulacru de grătar, cu scrijele de cartofi și niște vin și… multe peripeții cu băieții (din categoria celor care nu se spun, ca să nu speriem părinții și non-părinții, deopotrivă, dar pe care sigur le vom păstra în amintire pt.. povestit nepoților):

foc.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

A treia și ultima zi s-a desfășurat în căutarea minei părăsite (am găsit-o pân la urmă, dar competențele mele într-ale orientării, de geograf și munțoman, au scăzut în ochii tuturor, inclusiv în cei proprii, întrucât ne-a luat ceva să găsim drumul, deși eu mai fusesem acolo de 2 ori, dintre care una împreună cu al meu soț). Chiar în fața ei, G a adormit, iar eu am preferat să nu-l trezesc cu diferența (mare) de temperatură, astfel încât am avut un prețios moment de liniște afară (primul în astea 3 zile), iar băieții și prietenii noștri s-au bucurat de răcorică și au rămas puțin dezamăgiți de faptul că nu au văzut niciunul dintrre promișii lilieci (vom reveni la iarnă, băieți!):

frontala.jpg
cris-frontala-2.jpg
frontala-1.jpg
cris+dan.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

mina.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și gata, la revedere, Rarău drag!

aprilie 21, 2014 Diverse altele 6 Comments

Din an în… Paște

… mai scriu și eu un articol pe blog.

Ca să vă urez tuturor ca bucuria Invierii să rămână în noi mereu. Să ne amintim de Doamne și să ne ținem de El chiar și în momentele în care nu prea vedem lumina. Sau mai ales atunci. Să-L chemăm acolo, în întunericul nostru. Mai departe știe El ce are de făcut. HRISTOS A ÎNVIAT!

Înainte de a vă lăsa cu pozele, pun și un citat care mi-a plăcut, care mi se pare atât de actual: „Christianity was declared dead countless times. But in the end, has always risen, because it is based on faith in a God who knows the way out of the tomb” (G. K. Chesterton)

februarie 13, 2014 Babywearing, Diverse altele 2 Comments

4-1-1

4 ani, 1 lună şi 1 zi. De la naşterea lui Cris. E primul an în care n-am avut timp să scriu nimic de ziua lui… şi recuperez acum, pt că şi azi sărbătoreşte ceva… 4 ani de la Botez. La mulţi ani, copil drag, la mulţi ani sănătoşi şi cu bucurie! La mulţi ani cu Domnul!

Şi daaa, e minunată vârsta asta de 4 ani! Eu nu-s deloc bună de scris urări, nici „laude”, dar aş vrea să rămână aici, peste ani, faptul că, aşa, cu tot greul care-i acum, eu sunt uimită şi vrăjită de tine, de cât de minunat eşti, de întrebările tale şi asocierile atât de logice (ultima, de ieri, discutam despre o ţară îndepărtată, iar tu te-ai oprit şi mi-ai spus: „şi HĂT e o ţară departe, nu?” :)) Şi câte n-ar mai fi!). Te iubesc, mă blondule, tare de tot!

Şi nişte poze de 4 ani…

– bucuriile iernii

– după prima serbare la grădiniţă (noi mai rupţi de emoţie ca el):

– şi „mândria mamei lui de pui”:

LE: scrisesm 1 an de la Botez, numai ca erau 4. Am primit o notificare si acum am corectat, Multumesc!

 

decembrie 30, 2013 Diverse altele 4 Comments

Anul ce vine…

N-am apucat sa va scriu nimic de Craciun. Poate, de fapt, as fi apucat. Dar mi-am permis sa ma cufund in sarbatoare, in intelesurile ei mai lumesti sau mai putin lumesti. A fost un Craciun frumos pt mine, nu fara obstacole si ispite, dar… altfel n-ar fi bucuria intreaga, nu? Sper ca si pe voi v-a gasit Nasterea Domnului in pace. Si pun si un colind frumos, pt ca se colinda pana la Boboteaza…

2013 a fost, iarasi, un an fain. Cu multa lupta si multe bucurii. Tragand linie, cred ca cel mai mult s-a simtit, anul asta, prezenta unor oameni dragi mie, cu adevarat apropiati. Au aparut langa mine oamenii mult-asteptati, cu care simt ca merg in aceeasi directie. Va multumesc, prieteni dragi!

Iar voua, celor ce ma cititi, va doresc un an nou cu bucurie!

octombrie 24, 2013 Babywearing No Comments

Cu şi despre wrapuri elastice

Vreo lună a aşteptat articolul ăsta să-şi facă apariţia. Şi tot atât wrapurile elastice au aşteptat să apară pe site…

Ce au fain?

culorile. Sunt  4 culori, toate faine rău: un lila deschis şi suav, un bleumarin neutru, un vernil delicat şi un corai-somon îndrăzneţ. Pentru toate gusturile!

materialul. Aici e o poveste lungă. Pe vremuri, când m-am apucat de wrapuri ţesute, credeam că e uşor să găseşti material pt elastice la magazinul de la colţ şi fraier îi ăla care dă bani pe unul. Nimic mai fals… şi pe bune că nu spun asta din postură de producător, ci din postura de producator-căutător-îndelung alergător 😀 Am căutat muuult până să dau de materialul potrivit. Nu, nu e perfect, dar îşi face treaba de minune.

Materialul meu nu este tricot 100% bumbac, e tricot 95% bbc, 5%lycra. Asta deja vă sperie? Pe mine nu, dimpotrivă, am căutat material cu fir elastic; deşi am avut şi oferte de bumbac 100%,  nu m-au convins (serios că nu e treabă de struguri acri, am mostre cât să-mi fac multe lavete moi şi pufoase :) ) . Da, firul elastic are şi dezavantajele lui (ţin în special de rezistenţa la uzură a produsului). Dar la un wrap elastic nu te mai raportezi ca la unul ţesut, adică să te ţină de la naştere până la facultate pentru toţi cei 10 copii, totul la preţ mai mic decât ţesutul. Nu.  Wrapul elastic este produsul perfect pentru segmentul de vârstă şi greutate pentru care a fost creat (adică pentru nou născuţi şi copii mici, sub aprox 9 kg în cazul materialelor Crisalida). Un tricot 100% bumbac poate fi mai rezistent, dar îşi pierde din elasticitate. Ori eu, deşi foarte fan chestii versatile de felul meu, de data asta n-am vrut „struţocămile”. Am vrut să scot ce se putea mai bun dintr-un wrap elastic. Adică să fie…. elastic! Să poată părinţii stresaţi de nou născuţi să tragăăă de wrap peste un bebe adormit fără să-l mişte, de exemplu. Să nu se teamă nimeni că e prea strâns. Să poată suci şi răsuci copilul înăuntru cât de des o cere. Şi până la urmă… l-am testat pe flăcăul meu de 1 an şi 3 luni, 11 kg (12 cu haine cu tot) şi e ok. Dovadă pozele. Sigur că deja nu mai e destinat vârstei şi greutăţii, dar, dacă merge şi aşa cu atât mai mult îşi va face treaba bine pe felia lui. Deci nu vă temeţi de firul elastic. Până la urmă şi firmele de renume au materiale cu fir elastic…

instrucţiunile. 20 pagini de instrucţiuni foto detaliate, pentru mai multe poziţii, de toate pt toţi, am investit multă muncă şi mult suflet în ele şi le consider o calitate separat

Poze cu ele nu pun, ca să vă stârnesc să vă uitaţi pe site. Numai una cu materialele ca să nu rămână articolul fără o pată de culoare.

« Older Entries