Crisalida – wrapuri si slinguri

Purtat şi alăptat

octombrie 31, 2011 | Alăptare, Babywearing

Aşa sună subiectul pe luna octombrie al seriei de postări blogosferice “Mami, alăptează-mă!”. Şi deşi urmăresc lună de lună poveştile adunate pe blogul Roxanei şi deşi, tot lună de lună, îmi promit că “data viitoare voi scrie şi eu, uiiiiiteeee ce subiect fain era”, abia acum am reuşit să mă mobilizez s-o fac. Şi asta nu pentru că aş avea, deodată, mai mult timp liber sau mai multă inspiraţie creatoare. Ci pentru că subiectul e prea potrivit de data asta pentru mine. Imposibil de ratat, adică.

Daaar s-o luăm de la început.

1. Există viaţă după naştere?

Începutul e cu o graviduţă doxă într-ale sarcinii şi naşterii, dar nulitate absolută în tot ceea ce priveşte life after (las’ că m-oi descurca eu, adică, aşa cum s-au descurcat şi altele). Niciun plan de acţiune, las’ să reuşesc eu dezideratul absolut, să nasc natural. Că dup-aia văd eu ce mă fac cu bebe.

Nu faceţi ca mine. Totuşi, am avut noroc cu carul. La o aşa atitudine, puteam s-o dau în bară urât, în muuult mai multe direcţii decât am făcut-o. Aici pot să-i mulţumesc mamei, care, deşi e depaaaarteee de ceea ce astăzi compune conceptul de attachment parenting, a făcut cu mine şi fra-meu, instinctiv, două chestii foarte sănătoase: ne-a ţinut în braţe cât am avut nevoie şi ne-a alăptat la cerere câte 2 ani. Treabă care, se pare, mi-a oferit şi mie (proaspătă mămică egală cu zero într-ale parentingului de orice soi, care nu mai pusese mâna pe un copil mic vreodată, candidata ideală la depresie şi la greşelile tipice ale tinerei mame dezinformate şi speriate de gura târgului), un start bun – şi tot 100% instinctiv – într-ale alăptatului… şi purtatului. Încât, deşi mă rugam în secret să “am lapte” măcaaar pentru 1 lună, în maternitate nici nu mi-a dat prin cap că laptele meu n-ar fi suficient sau… best of toate sursele de hrană pentru Cris. Cât despre purtat… având în vedere că îmi atinsesem şi dezideratul vieţii de gravidă, o naştere naturală şi uşoară, şi mă simţeam mai mult decât bine, nici nu mi-am pus problema dacă “ar fi/n-ar fi ok” să-mi ţin copilul în braţe sau în pat cu mine (fapt pentru care am primit şi săpuneala de rigoare, că doar pentru o maternitate respectabilă, chiar şi cu emblemă de baby-friendly, e ceva inacceptabil un nou-născut lungit lângă mă-sa în pat. Total neigienic, nu? ) Noroc că eram atât de blank, atât de lipsită de convingeri de orice fel, încât primeam astfel de critici fără înverşunare, doar cu uimire. Iar vizitatorii din maternitate, la 1-2 zile de la naştere, ne găseau cam aşa (eu cu zâmbetul ăla laaaarg şi aerian, specific mamelor care tocmai au născut, iar Cris înşurubat la ţâţi, non-stop):

(Doamneeee, mic era!! Şi ce bine ştia ce are de făcut! Cât de zdravăn prindea mamelonul, cu câtă forţă ştia să sugă, cât de liniştit şi mulţumit adormea după! Pe cât eram eu de varză, pe atât se pricepea puiul. Mulţumesc, măi pui, că ai fost mai deştept decât mami, la timpul potrivit!)

2. De-aş mai duce-o pân’ la toamnăăă….

Cum ziceam mai sus. Bon, văzui că am lapte “destul”, adică pui ia în greutate, doarme, e voios etc. Dar, oare, n-o să mă lase lăptăria la greu? Ca în poveştile alea ale prietenelor care, la 2-3-4 luni, “n-au mai avut lapte”? Cu frica asta bine înfiptă în mine, alăptam muuult, doar-doar o creşte puiul fără completare. Când a împlinit o lună şi-un kil 200 în plus faţă de cât a avut la naştere, mă simţeam ca o eroină de război… alăptam de o lună! Eram cineva.

Şi tot la fel de mult îl ţineam în braţe. Pentru că, din nou, eram atât de “incultă” în domeniu de crescut copchii, încât vorbe precum “nu-l ţine în braţe că se răsfaţă/se obişnuieşte/nu mai scapi de el” nu ajunseseră la mine. Era iarnă, tot instinctiv închisesem uşile tuturor vizitatorilor, cât de binevoitori… şi trăiam în lumea noastră un vis frumos şi un parenting “al nostru”. Am făcut şi greşeli, unele le regret şi acum… dar, 90%, instinctul mi-a zis de bine.

3. Şi creştea într-un an cât alţii în şapte…

Dap, prinsesem şi eu încredere în ţâţele mele. Nu mă lăsau la greu. Făceau faţă până şi (fazelor care mult mai târziu am aflat că se numesc) pusee de creştere. Iar baby creştea.

Până când mâinile mele au început să se revolte. La fel şi schinarea scoliozată şi lordozată “din fire”. Aşa că trebuia să fac ceva, că nu era de glumă.

Şi “întâmplarea” (aia în care nu cred eu) a făcut ca o prietenă gravidă (Mădălina, veşnică pomenire!) să-mi povestească într-o zi că şi-a comandat pentru viitorul bebe un sling. Ce-i aia? Aaaa, o eşarfă de aia, văzusem şi eu un site când eram gravidă, faine, don’le, da’ scumpe rău. Totuşi, mi-ar plăcea să-l văd… se poate?

Şi uite aşa am ajuns să citesc despre eşarfe port-bebe. L-am întrebat şi pe el, instinctul, şi mi-a zis de bine şi aici: dintre wrap şi sling, ţie îţi tre un wrap.

Cris avea 2 luni jum când am luat wrapul, primul şi ultimul meu wrap de până acum, dragul meu wrap albastru (Poartă-mă) pe care, până le voi avea pe ale mele, îl voi purta cu aceeaşi plăcere ca în prima zi. Când am săltat puiul, am legat şi-am dezlegat vreo jum de oră şi am ieşit în parc. Şi, din primul moment, am simţit că am făcut o alegere corectă, o alegere conformă nu doar cu instinctul meu (ăla care-mi zicea de bine, care ura cărucioarele incomode şi aprecia, în lipsă de altceva, marsupiile), ci şi cu un… adevăr matern universal. Mi-am plimbat puiul aproape de mine, l-am simţit, m-a simţit… i-am dat lăptic atunci când a avut nevoie… şi nu m-a mai durut nimic, nici mâini, nici spate, nici suflet că-l las jos şi se rupe continuumul atingerii noastre. M-am îndrăgostit din nou de puiul meu, datorită wrapului şi a lăpticului.

Nu-i aşa că se vede ?

(nu râdeţi de legătură… era prima, ce Dumnezeu! Oricum, chiar aşa praf într-ale wrapurilor cum eram, tot ne simţeam mai bine decât fără. Iar într-ale lăptăritului… eram deja doxă).

4. Şi de atunci…

… s-au schimbat multe. Că, odată cu wrapul şi informaţiile despre babywearing, mi-au ajuns la “urechi” (adică ochi, adică monitor) şi informaţii despre attachment parenting, conceptul continuu şi… alăptare. Şi el, instinctul, a primit, deodată, o mulţime de validări. Multe. Multe multe. Ca şi cum, până atunci, aş fi avut nişte informaţii undeva, latent, care, la acţiunea unui factor declanşator, s-au activat. Şi ceea ce până atunci doar asimţeam, de atunci a devenit convingere conştientă. Uite, asta îs eu, asta cred, în asta cred. Nu mai alăptam doar pentru că nu auzisem de altceva, alăptam conştientă fiind de beneficiile pentru copil şi pentru mine. Nu îl purtam doar ca să nu mă doară spatele sau pentru că wrapul arată hippie şi drăguţ. Îl purtam la fel de conştientă de faptul că alegerea mea este una bună pentru amândoi.

Şi alăptam la cerere, oriunde şi oricând dorea puiul. Fapt pentru care wrapul (şi, mai apoi, şi slingul) au fost esenţiale. Cris are ceva probleme de natură alergică, a avut reflux, adoarme foarte greu… până nu demult, şi în casă adormea doar în wrap, mufat la ţâţi. Iar “în public”… o eşarfă salvează multe. Pentru că, oricât de dispusă eşti să explici tuturor care se uită strâmb că Dumnezeu a dat femeii sânii pentru alăptat copchii, uneori n-ai chef să-ţi trezeşti copilul cu asta. Aşa că mai discret e mai drăguţ, uneori. Şi e o adevărată minune să te joci cu bebe în parc, să râdeţi până la epuizare pentru ca, apoi, să-l urci în wrap şi el să-şi ia porţia de papa şi somn din mers, în timp ce tu îţi relaxezi mintea şi corpul cu o plimbare lejeră spre casă. Minunat, pe cuvânt, la noi a mers câteva luni bune sistemul ăsta.

Aşa că… să ne lăudăm, zic!

Pe la 5 luni, în braţe la mami:

La 6 luni, pauză de la joacă:

La 7 luni, i-am făcut Crisului cunoştinţă cu un vechi şi drag prieten… Muntele (Harghitei). Pe toate, toate traseele… wrapul şi ţâţa au făcut legea. Uite-aşa îmi fac eu copilul munţoman Oferindu-i acadele )

Pe la 8 luni, am considerat că omuleţul e destul de mare încât să… ia şi el cina la restaurant (spre deliciul unora dintre cei prezenţi, care se uitau la noi ca la urs):

La 9 luni, Cris alegea perne eco pentru somnicul de prânz la soare, după clasica duşcă de ţâţi:

La 11 luni, am revenit la Munte (Ceahlău). Nu am poze cu Cris alăptat şi purtat pe traseu… din cauză că, pe tot parcursul ieşirii noastre, vremea a fost ca în imaginea de mai jos. Care imagine am postat-o doar ca să vă arăt la ce mai sunt bune un wrap şi 2 ţâţe funcţionale. Erau cam 20 de grade sub zero şi chiciură. Cris, deşi mâncase exact înainte, a stat mufat la ţâţi şi la urcare, şi la coborâre. Lumea de pe traseu ne spunea că avem “curaj nebun”. Iar copilului, cu ocazia asta, i-a trecut şi bruma de răceală cu care plecasem de acasă… singura lui răceală din primul an de viaţă Aici tocmai ne pregăteam de coborâre… şi de mufare la ţâţi.

 

După 1 an… abia acum observ, am rărit taaare pozele cu Cris alăptat în wrap. Nuu, nu vă închipuiţi că ar fi măcar pe aproape de înţărcare/autoînţărcare. E la fel de ţâţist şi de purtat ca şi până acum. Doar că, de când îl port preponderent în spate, ţâţa nu se mai asociază, neapărat, cu wrapul. Încât vă adaug doar 2 imagini recente (1 an şi 8 luni ambele), doar pe post de dovadă… că încă funcţionăm împreună:

5. În încheiere…

Aş putea să vă mai povestesc multe. Şi haioase, şi duioase. Dar şi aşa m-am întins prea mult (Rox, cred că încerc să recuperez celelalte subiecte, din cele 10 luni în care n-am scris!). Aşa că vă mai spun doar un lucru, de care (oare îmbătrânesc?) am devenit tot mai conştientă în ultima vreme: tot ceea ce facem, ca mame, este un exemplu viu, o promovare pe viu a conceptelor în care credem. Nu alăptez şi nu-mi port copilul numai pentru el şi pentru mine (deşi, evident, motivele principale de noi ţin). Ci şi pentru toate mamele şi viitoarele mame care sunt cum am fost eu cândva. Blank în parenting. Ba chiar şi pentru cele cu concepţii… diferite. Babywearingul şi alăptatul mi-au schimbat viaţa. Acum pornesc la un drum nou, într-un domeniu nou, pe care l-am ales tocmai pentru că… mai există vieţi de schimbat. Şi vreau să ajut şi eu cum pot… pe toţi copiii din lume care vor, de la mame, doar 2 lucruri: să fie purtaţi şi alăptaţi! (şi, evident, iubiţi. Dar nu văd eu mamă care să-şi poarte şi să-şi alăpteze copilul fără să-l iubească sincer ).

Gata, vă las, pe bune! Nu înainte, însă, de a vă pune o ultimă poză, care, deşi nu are legătură cu tema (cu toate că slingul de peste baby stă mărturie, că în el a stat până a adormit),mi se pare semnificativă pentru făţuca de copil… purtat şi alăptat. Priviţi şi voi mutriţa… aş alăpta şi-aş purta în braţe o viaţă pentru câte o mutriţă de asta!

Etichete: alăptare, attachment parenting, babywearing, wrap