Ce nu aş vrea să audă copilul meu

noiembrie 25, 2011 | Parenting

Ideea articolului mi-a fost inspirată de tata. Care, exasperat (săracul) de observaţiile mele referitoare la relaţia cu nepotu-su („nu-i mai zi aşa”/”nu vreau să audă asta”/”nu vreau să înveţe asta” etc), m-a rugat într-o zi să-i fac o listă scrisă cu tot ce nu vreau să i se spună copilului meu. Aşa că, în continuare, urmează lista. Dacă şi voi aveţi astfel de liste, mi-ar plăcea să le confruntăm.

Ideile le-am scris în ordinea în care mi-au venit în cap, nu neapărat în ordinea frecvenţei cu care le aud/a importanţei/a gradului în care mă enervează. Şi (dacă, ştiu eu, ajunge tata să-mi citească blogul :D) NU sunt toate inspirate de el şi de mama (etichetările negative nu sunt inspirate de ei, mai degrabă cele dubios-de-laudative). Majoritatea sunt replici standard aplicate, la noi, copiilor. Din păcate, zic eu…

1. Eşti rău/obraznic! (cu variantele: „nu mai fi rău/obraznic” sau, „pozitiv”, „fii cuminte!” – ăsta din urmă, de obicei, pe un ton autoritaro-ameninţător, de ăla care taie tot efectul de programare neurolingvistică pozitivă).

De ce nu suport replicile astea? Pentru că, în primul rând, nu sunt de acord cu etichetele şi educarea prin intermediul etichetelor (fie ele şi „pozitive”, sub formă de laudă forţată. Am aceeaşi repulsie şi faţă de pavlovianul: „vaaaaaai, ce cuminteeeee ai fooooost, braaaaavoo”). Eticheta presupune, dintru început, o distanţă ierarhică implicită între cel ce etichetează şi cel etichetat. Adică io, mama, autoritatea supremă implicită, decid fără drept de apel că tu, copilul, subordonatul implicit, ai fost „bun” sau „rău”. Judecata mea, evident, este mereu dreaptă şi eu, mama, autoritatea, nu sunt supusă greşelii, astfel încât îmi este permis să împart etichete subordonaţilor după propriile mele valori. Niţel eronat, nu?

În al doilea rând, dacă ţi se repetă mereu: „eşti rău” (sau „pozitivul” cu tentă expectativă fii cuminte” – care se traduce „eu vreau şi am pretenţia de la tine să încetezi să fii ca acum, adică rău, şi să devii altfel, cuminte„)… atunci chiar începi, conştient sau nu, să crezi că ai o problemă. Mai ales pentru copii, care, oricum, au nevoie şi de aprecierile celor din jur pentru a-şi contura o imagine de sine şi încrederea în sine. Care, după prea multe astfel de replici „educative”,  se cam duc de râpă…

Iar variantele de etichetări pozitive, laudative… poate nu strică la fel de mult, dar nici sănătoase nu-s. Pentru că, ştiţi voi… spre deosebire de adulţi, copiii au, încă, inocenţa aia care îi pune în gardă ori de câte ori sesizează falsitea. Ok, eu nu contest că există pe lume bunicuţe care se extaziază sincer, fără falsitate, la fiecare pârţ (scuzaţi) al nepoţelului adorat. Cu toate acestea, copilul percepe manipularea şi controlul ascuns din spatele unor astfel de replici recompensatorii, pierzând, astfel, respectul faţă de adultul care îi tratează aşa. Şi nu e vorba de „răsfăţ” sau de „copil care te joacă pe degete”, cum spun babele, să nu le „suflăm în fund” că ni se „urcă în cap”. Este vorba, din contra, de o relaţie destul de echivocă. Se simte manipulat, controlat, dus cu zăhărelul ca să aibă un comportament „bun”? Va reacţiona întocmai, va oferi ceea ce se cere şi va învăţa, din asta, că tot ce contează în lume este să oferi aparenţele pentru care îţi iei „premiul”, fie el şi verbal. Va fi, poate, bine „dresat” social, va reacţiona „bine” la sistemul recompensatoriu. Dar în sinea lui, te va dispreţui, la fel cum va dispreţui masca pe care este nevoit să o adopte în locul eului său natural. Şi relaţia dintre adult şi copil se va reduce doar la un joc al manipulării, din care nimeni nu iese… mai „educat„.

De asemenea, dacă adultul tratează copilul doar cu laude exagerate de tip etichetă („eşti un copil minunat, fantastic, cuminte, deştept„), sau, mai rău, cu tentă expectativă („ştiu că poţi, doar eşti un copil deştept!„), copilul fie va ajunge dependent de reacţia/admiraţia celor din jur (şi va căuta doar să impresioneze, nu să facă ce îi place lui), fie va resimţi continuu presiunea unei auto-depăşiri de care este condiţionată „doza” de drog, de laudă, de care a fost făcut dependent.

Mai multe despre problematica laudelor într-un articol absolut genial al psihologului Robin Grille.

Soluţiile sunt detaliate atât de frumos în articolul citat, încât eu nu mai insist (sâc, poate vă fac curioşi să-l citiţi!). Ca rezumat, subliniez doar două idei de bază:  să exprimăm judecăţi subiective, nu obiective şi să judecăm situaţia particulară, nu persoana în general (adică: „mie mi-a plăcut mult că ai cedat jucăria fratelui tău” şi nu „ce copil bun eşti„).

2. Nu ai voie! Ei, ori îs io o mamă tinerică rău, ori am memoria bună, ori chiar „voia” asta m-a supărat rău „la vremea mea”. Că o ţin minte. Auzeam „nu ai voie” şi… eram total nedumerită. Ce-i aia voie? (şi, după ce am înţeles ce înseamnă: voia cui?). Vă povesteam mai sus despre autoritatea maternă, aia fără de greşeală (glumesc cu tati că io, faţă de Cris, îs autoritatea mamară)? Ei bine, păi despre voia ei e vorba. Sau a autorităţii paterne. Sau a oricărei autorităţi adulte dornice de tiranii mărunte (evident, doar „spre binele copilului” şi  – cum altfel! – „cu rol educativ”).

Bun, şi ce ne facem cu prizele, vă întrebaţi? (Punem capace!) În general, eu prefer să creez copilului un mediu sigur, prin care poate explora liniştit, fără să trebuiască să stau cu ochii şi gura pe el (să nu menţionez că e şi mult mai comod aşa). Dar dacă nu se poate şi nu se poate, atunci faţă de acest abstract şi foarte nedrept-autoritar „nu ai voie!”, eu îl prefer pe „nu” („nu” ş-atât sau, mai bine, „nu” plus o explicaţie pe înţelesul copilului – unde explicaţie nu înseamnă ameninţări şi induceri de frică de tipul „nu pune mâna pe priză că e au„!!).

3. Nu ţi-e ruşine?/Să-ţi fie ruşine! Probabil deja mi s-a făcut lene să scriu romane. Că vă trimit direct la o sursă, iarăşi faină rău, tot de pe siteul AP şi tot a lui Robin Grille. Articolul e atât de frumos scris, încât chiar nu are rost să repet eu. Esenţa e că ruşinea nu educă. Doar blochează capacitatea unei persoane de a exprima orice sentimente… în afară de furie. Un copil crescut în ruşine şi ruşinare e viitorul adult blocat afectiv, timid, incapabil să se exprime şi să se adapteze, perfecţionist până la patologic, poate cu un potenţial uriaş pe care nu îl poate transmite lumii, şi care, periodic (sau în cadrul familiei/al prietenilor foarte apropiaţi), reacţionează violent, prin crize de furie.

Fără alternative. Pe asta pur şi simplu nu vreau să o aud!

4. Nu poţi! (cu variantele îndulcite: „eşti mititel, încă nu poţi/aia e pentru copiii mari/pentru oamenii mari”. Sau şi mai îndulcite: „las’ să te ajute (mama/tanti/bica etc etc)” – asta fără vreo solicitarea de ajutor din partea copilului, înainte ca, măcar, să fi fost lăsat să încerce ceea ce-şi dorea să facă).  Indiferent de ambalaj, mesajul e acelaşi, foarte clar: „nu poţi, eşti incapabil să te descurci singur, aşa că depinzi de mine”. Nuuu, dragilor. Eu prefer ca feciorul meu să aibă propriile experienţe, nu să fie dus pe braţe atunci când nu o cere, vreau să fie liber şi să aibă încredere să încerce ceea ce-şi doreşte, chiar dacă eu ştiu deja că nu-i va reuşi. Nu doar rezultatul contează, ci şi procesul. Contează că ai păşit pe cale, nu unde ai ajuns, zice înţelepciunea chinezească. La fel cum farmecul muntelui, zic munţomanii, nu stă în alea 5 minute petrecute pe vârf. Şi nu cred că există iubitor adevărat de munte care să prefere să ajungă pe vârful Everestului cu elicopterul faţă de a escalada până la… 3000 m să zicem, pe propriile picioare.

Eu nu vreau să-mi trimit copilul cu elicopterul, vreau să-l las să urce cu piciorul şi să-l învăţ să se bucure de proces, nu de rezultat. Nu vreau să-i induc, pas după pas, presiunea dependenţei de mine. Din contra, chiar dacă, la vârsta lui de 1 an şi 10 luni, acesta este chiar o realitate, chiar este dependent în multe de mine… prefer să îl fac să o resimtă cât mai puţin. Şi prefer să-l las să se desprindă treptat, atunci când se simte pregătit să o facă. Prefer să-l mai las şi să cadă, pentru că şi asta îl ajută să-şi autodefinească, foarte corect, limitele.

Singura mea grijă? Să fiu mereu disponibilă atunci când revine (pentru a pleca din nou). Şi să-l susţin necondiţionat în ceea ce vrea să facă.

5. „Dacă faci (cutare chestie), ai să cazi şi ai să te loveşti!” (cu variante îmbunătăţite, să sune cât mai horror: „o să te doară”, „o să plângi” etc). Replica asta e oarecum legată de aia de mai sus, dar e ceva mai parşivă. Nu doar că zice „nu poţi”, dar te ameninţă. Şi creează condiţionări şi frici nefondate. Câte din fobiile şi blocajele din viaţa de adult nu se datorează, oare, unor astfel de replici bienvoitoare?

O persoană din familia mea (ca „fapt divers”, aceeaşi care mi-a indus mie o fobie de câini – pe care am depăşit-o greu şi cu muuult efort de voinţă – doar repetându-mi, în copilărie, „nu te apropia de câine că te muşcă”), are, parcă, o plăcere sadică în a-i spune lui Cris: „nu te urca pe scaun (de ex), că ai să faci buuf (pauză în care copilul se uită nedumerit)… şi ai să te loveşti.. şi ai să spui au… şi ai să plângi (pauză în care se uită dacă băiatul urmăreşte, apoi întăreşte din cap: daaa, ai să plââângiii)” :O I-a zis aşa de vreo două ori. Acu, dacă începe, nici nu mai aştept să termine… iau copilul pe sus şi îl scot din cameră, găsindu-i altă ocupaţie, în altă parte. Nici nu m-am mai complicat să îi explic. Oricum sunt nebună că îl port „crăcănat”, îl alaptez la mai mult de 3 luni etc 😀

Evident, cred că nu mai e cazul să menţionez chestii precum „(dacă faci/nu faci cutare chestie), vine miliţianul să te ia/bau bau/moşul” etc etc. Deşi le-am auzit prin parc spuse altor copii, nu au apus încă (ba şi cu Cris ţin minte că a avut o bunicuţă băgăcioasă o tentativă de a scoate „miliţianul” la înaintare, dar i-am retezat-o eu scurt şi deloc politicos, cu un „mulţumesc, dar mă ocup eu, iar copilul oricum nu ştie de prostii dintr-astea” 😀 ).

6. „Ia şi mănâncă, dacă nu, îţi mănânc eu tot!” Altă tâmpenie pentru care am făcut scandal unor rude. Mai ales că, în momentul în care a zburat porumbelul, copilul mânca bine-mersi. La fel cum sunt contra „îndopatului” copilului atunci când nu vrea să mănânce, consider că nici replica asta nu aduce nimic bun. Din contra. Doar multă nesiguranţă, doar ameninţare, doar viitoare probleme cu alimentaţia (eating-disorders). Care e sensul să ameninţi un copil că, dacă nu mănâncă acum (fie că vrea sau nu), i se va lua mâncarea? Ce minte bolnavă (io am un nod în gât de nervi numai când scriu) s-a gândit să inducă frica asta unui copil?

7. „Încă mai sugi? Vaaai, ce ruşineeee! Eşti prea mare pentru aşa ceva!” Asta ar putea fi inclusă la capitolul „ruşinare”, dar, pe mine, mă enervează suficient încât să îi dedic un capitol separat. Pe lângă faptul că e o băgare în seamă absolut nejustificată şi o totală lipsă de respect faţă de mine ca mamă (eu sunt acolo, mie mi se judecă alegerile, dar adresarea se face indirect, nu mie, ci copilului, de parcă nici n-aş fi prezentă), replica în sine e şi foarte ilogică. Acelaşi copilaş care e „prea mic” pentru orice ar vrea el să întreprindă de unul singur, devine, deodată, „prea mare” pentru ceva. Şi acel ceva este… ceva de mâncare (există limită superioară de vârstă pentru mâncăruri? Poţi fi „prea mare” pentru a mânca ceva?). Şi foarte împotriva recomandărilor OMS (care spun că un copil trebuie alăptat exclusiv în primele 6 luni, apoi, în paralel cu solidele, se va continua alăptarea până la 2 ani şi peste„).

Aşa că rog insistent binevoitorii care nu au habar ce vorbesc să se abţină. La replica asta, răspund în funcţie de moment, de la un foaarte sec „vă rog să nu-i mai spuneţi asta copilului meu, îl voi alăpta cât vrem noi doi şi nu e nicio ruşine” la replici sarcastice. Oricum, insistent rog… nu mai spuneţi asta copiilor!

8. „Spune „săru-mâna”!” Sau „mulţumesc”. Sau „pardon”. Sau, mai incolo, „o poezie” (la asta cu poezia am deja textul pregătit: „ştie, cum să nu ştie poezii, dar preferă să asculte… nu-i aşa că-i spuneţi dvs. o poezie?– plus una bucată rânjet care să dea de înţeles cam care e părerea mea despre cei care văd în orice copil un actor de circ bine dresat).  Şi, bineînţeles, orice părinte care vrea să-şi ridice în slăvi propriile „competenţe în educarea copiilor” nu va uita, demonstrativ, de faţă cu un public adult, nici celebrul – şi atât de umilitorul!! -… „cum spuuui?”.

Astea iar cred că mi-au lăsat ceva sechele. Pentru că, pur şi simplu, mi se face rău când le aud. Prefer să am parte de un mic „needucat” decât să folosesc, vreodată, una dintre replicile astea pe copilul meu. La fel cum mă scot din sărite şi cei care îi zic lui Cris „paaa” de 100 de ori, doar-doar o răspunde. Şi, poate, în sinea lor, se miră de ce eu nu reacţionez cu „haai, spune paaaa lu neneaaa„. Uite nu. Copiii nu-s robotei, să le înregistrezi „poezia” şi ei să o recite în circumstanţa x. Când va dori să salute, o va face. Pentru că da, îi voi explica, atunci când va înţelege, ce înseamnă aceste formule şi când se folosesc şi de ce. Dar fără presiuni, fără „cum spuuui”-ul ăla care pe mine mă făcea să urăsc vizitele şi adulţii şi făţărnicia lor (aia în care copilul e luat în şuturi că nu zice „săru-mâna” nu ştiu cărei „tanti”, aceeaşi tanti pe care mama, peste jum de oră, o bârfeşte cu o terţă; aia în care tre să urezi „bună ziua” celui care ţi-a lovit câinele drag de la scară, când tu i-ai transmite ceva din… total alt registru). Şi până va înţelege, am grijă să nu uit să audă mereu „bună”, „mulţumesc”, „pardon” etc în relaţiile din jur. Şi, mai ales, să nu uit să îi spun lui „mulţumesc” când mă ajută etc. Copiii nu excelează în a asculta ce li se spune, în schimb… sunt aşi în copierea modelelor comportmentale din jur. Exact ăsta e principiul pe care vreau să merg în educaţia copiilor mei. Nu frecare la cap…  ci exemple bune.

Pare simplu dar… nu e. E o muncă enormă… o luptă continuă cu toate „setările greşite” cu care noi, părinţii, am fost trimişi în lume.

Şi pentru că am ajuns aici… nu, nu vă închipuiţi că eu sunt mama-model care respectă mereu tot ce am scris mai sus. Din contra. Fac o mulţime de greşeli, pentru că, repet, e foarte greu de învins modelul parental asimilat în copilărie. Adică mai scap (şi mă mir şi eu de unde vin) câte-un „nu-i voie”, câte-un „dacă nu mănânci, nu mergem în mall” şi alte astfel de treburi… triste :( Dar consider că lista de mai sus e… un model pe care mă chinui să-l urmez cât mai mult posibil. Chiar dacă nu reuşesc 100%. Măcar văd un pas înainte în conştientizarea faptului că astfel de texte nu sunt sănătoase…

Şi asta rog şi pe cei din anturajul copilului meu. Şi le mulţumesc în avans pentru înţelegere şi răbdare şi deschidere.

Lista nu e nici pe departe completă, sigur voi mai adăuga, în timp, măcar şi-n comentarii. Vă invit să faceţi acelaşi lucru.

Şi dedic acest articol tuturor copiilor din noi, adulţii de azi, pe care astfel de replici i-au umilit, durut, ruşinat, inhibat, supărat… şi care, citind, promit ca măcar o parte din aceste texte să nu le transmită mai departe propriilor copii…

 

 

Etichete: , , , ,

Comentarii (55)

 

  1. Luci spune:

    Foarte interesant si frumos scris articolul!
    Ai uitat insa de aia cu „Daca nu vii te las aici. Paaa! Paaa!” sau varianta „te las la tanti/nenea”… de parca parintii ar vrea sa sadeasca in copiii lor teama de a fi abandonati.

  2. crisalida spune:

    asaaa, bine zici. chiar azi am auzit-o la o bunica in parc :( multumesc de aprecieri :*

  3. flower spune:

    Esti geniala (si) cu acest post!

  4. flower spune:

    Mai bine decat in alte cazuri. Suntem singuri si nu ne streseaza nimeni. Dar cand sun la ai mei…tata este ok insa mama mereu insista pe „esti fetita mare si nu mai trebuie tzizti” sau „nu-i frumos sa faci asta”. Ii spun sa nu mai zica asa si asa si asa – se conformeaza un timp si o ia de la capat. Mi-e groaza cand ma gandesc ca o sa stea cu ei vreo cateva luni dar atunci o sa fie mai mare si poate reusesc sa o mai „educ’ pe mama.

  5. crisalida spune:

    daca reusesti cu a ta, te invit si pe la a mea 😀

  6. Mirik spune:

    Pfuuu!! Noroc cu sfarsitul articolului ca intram in depresie 😀 . Ma faci sa-mi iau copilul sa fug in lume :p .Foarte fain articolul!

  7. crisalida spune:

    hai mai miri, io de la tine asteptam sugestii serioase de vorbe de duh 😀

  8. Mirik spune:

    Pai nu ti-am zis ca mama este imuna la ele? Noi „pacatuim” la ora mesei la greu :( „uite papa si mamaie, papa si mami” dar cred ca imi schimb programul de masa si meniul sa mananc cu el odata 😀 sper sa-mi iasa .

    • crisalida spune:

      aaa, da asta o facem si noi, mai, adica si noi „mancam” cu el, mananca jucariile cu el etc… ne mai da el cu lingurita… dar astea mi se par… inofensive, b chiar dragute, atata timp cat nu fortezi copilu sa inghita :) Eu am ce am cu: „mananca, altfel iti mananc eu (portia ta)”…. e alta treaba 😉

  9. adina spune:

    Cred ca ai omis o pe aia cu Bau Bau. „nu intra/te uita acolo ca e Bau Bau (eventual si insotita replica de niste onomatopee menite sa ingrozeasca copilul).
    Super articolul. Cred ca listez si l dau unora sa il invete pe de rost…

  10. Irina spune:

    nu se eticheteaza copilul intradevar, dar trebuie etichetat comportamentul- ai facut bine/ai facut rau. Si da, mama decide daca un comportament e bun sau rau, in functie de valorile pe care le are. Parintii reprezinta o autoritate in viata copilului, si ei trebuie sa foloseasca acest lucru spre beneficiul copilului, nu sa cada intr-o lipsa de repere.

    Iar frica e o reactie la apropierea de un pericol real, si este o emotie cat se poate de sanatoasa.Desigur, exista si varianta patologica-anxietatea, dar fi sigura ca baiatul tau n-o sa devina anxios daca il inveti despre pericolul real pe care il prezinta curentul electric, ci va avea posibilul beneficiu sa nu sfarseasca ars sau mort, din cauza ca n-a stiut urmarile atingerii unei prize, si a crezut ca lumea e un „mediu sigur”.

  11. crisalida spune:

    eu, cum am scris, prefer varianta subiectiva: „mie nu mi-a placut ce ai facut in cutare moment” (fata de „e rau ce ai facut”). De acord la partea cu reperele, dar nu cred ca asta e egal cu intransigenta de niciun fel.
    In ceea ce priveste frica, iarasi de acord… teoretic. In sensul in care da, avem in noi reactia de frica (inregistrata deja in codul genetic ca instinct) la anumite elemente care, conform experientei milenare a omenirii, , reprezinta situatii periculoase (de ex, frica de intuneric, de foc etc). S care da, e facuta ca sa salveze vieti. Pb e ca tehnologia evolueaza mai repede decat o face codul genetic. Adica noi avem electricitatea, dar nu avem, inca, suficienta experienta, de suficiente generatii, incat frica de electricitate sa fie ceva NATIV (uita-te, de ex, cum abordeaza un bebe focul. STIE sa nu se bage in el, stie INSTICTIV ca nu e cazul sa se bage prea tare). Cu electricitatea e alta poveste, el nu stie ce e priza, nu-i vede pericolul. Fapt pt care, a „seta” un bebe sa „nu puna mana ca e au” nu il face sa contientizeze niciun pericol. Doar il dresezi ca acolo nu se pune mana, prea clar nu ii e nimic. Asa ca, daca tot ne-a dat statul capacele, eu sunt pt ele, pana la varsta in care poti sa-i explici logic si POATE CONSTIETIZA explicatia ta. La fel cu alte situatii periculoase (adica daca fi-meu se balangane pe un varf de tobogan, prefer sa il culeg de acolo si sa-i distrag atentia decat sa-i tip „vaaai, ai sa caaaazi”… iar daca nu ajung destul de repede la el, stie de varianta lui „fii atent” (adica: „concentreaza-te la ceea ce faci”, nu „ai grija sa n-o patesti”)… la noi merge asa).
    Multumesc de feedback!

  12. Andrea spune:

    Super articol! Mi-a placut că ai dat și soluții pe care eu nu m-am putut concentra suficient să le găsesc :) Destul de des scap și eu câte un „bravoo” și pur și simplu simțeam că nu sună bine. Dar cred în continuare că îmi va fi greu să conving rudele și apropiații să se comporte cu copilul meu așa cum îmi doresc eu. Se pare că reacțiile mele sunt acres și cu un aer de superioritate. Cred că mai întâi trebuie să mă dresez eu 😛

  13. Cornelia spune:

    Iti recomand cu toata caldura si „Brain Rules for Baby” (de John Medina), abordeaza muulte aspecte ale cresterii unui copil, insa se intersecteaza cu lista ta la capitolul Laude…
    http://www.youtube.com/watch?v=L2S7HkWHkWs (uite aici un mic si amuzant video despre carte) si un speach foarte interesant http://www.youtube.com/user/AtGoogleTalks#p/u/6/3jd-rAm5Xvc

  14. crisalida spune:

    Cornelia, multumesc, nu stiu nimic despre cartea recomandata de tine, ma voi interesa

  15. Iulia spune:

    Buna! Imi place foarte mult articolul, desi nu sunt prea sigura de partea legata de aprecierile pozitive de genul Bravo! Cred ca, fara a fi exagerate ca frecventa, sunt binevenite si copilul are nevoie de ele.
    O alta replica care am mai intalnit-o in parc si ma calca pe nervi e cea de genul „Fii cuminte/Nu mai fi rau, obraznic/Nu mai plange! Uite copilasul de-alaturi ce cuminte e, si e mai mic ca tine!” Copilul de alaturi fiind al meu :) Sunt groaznice comparatiile astea cu ceilalti copii pe care lumea nici macar nu-i cunoaste. Pe langa faptul ca il fac pe copilul criticat sa se simta foarte prost fata de celalalt copil si fata de adultii din jur, mai e si efectul nu tocmai pozitiv pentru copilul „laudat”. Poate ca eu tocmai il certasem pe-al meu bebe pentru vreo prostioara, si vine tanti x si ii zice ca e cuminte. Ce sa mai inteleaga bietul?…

  16. Iulia spune:

    Ma bucur sa vad ca esti din Iasi. Si eu tot de-aici sunt, dar stau de vreo cinci ani in Bucuresti.
    Asta e un comentariu fara legatura cu articolul, dar daca tot am scris aici, il las asa :D. Sunt de cateva zile in Iasi cu baietelul meu si constat cu mare neplacere ca aici nu sunt locuri de joaca pentru copii!! Cel putin pe unde stau, pe o distanta de vreo doua cartiere (Nicolina, Cantemir), sunt doar vreo doua locuri de joaca de pe vremea cand eram eu mica, adica leagane de fier cu bare lipsa, si care mai au si cioburi pe jos.
    Voi pe unde iesiti cu copilul la joaca? Altundeva decat in parcul Expozitiei, singurul loc de joaca ok pe care il stiu, dar care e cam departe de mine.

  17. crisalida spune:

    Buna, Iulia! Da, ai dreptate, mi-am dat seama ca am omis sa scriu despre comparatiile intre copii (cu sau fara referire la varsta), sunt o treaba f nociva, cum spui, pt ambele parti implicate.
    Ref la aprecieri pozitive, copilul are nevoie de feed-back pozitiv, dar acesta se poate obtine, f bine, fara etichete (vezi articolul din link, explica mult mai pe larg decat am facut-o eu).
    Ref la Iasi… noi iesim mult in Copou, Expo, Botanica… noi stam in centru, asa ca mai frecventam si parcul din spatele blocului Gulliver… cam atat, le invartm cum putem, vara iesim mult prin paduri, iarna insa e jale :(

  18. alex spune:

    a propos de rusine – ca sentiment disfunctional….: tot pe ac site http://attachmentparenting.ro/cms/front_content.php?idcat=4&idart=112

  19. alex spune:

    2 carti f la obiect pt educatie : Cum sa devenim parinti mai buni (scrisa de 2 psihoterapeuti adlerieni) – ed Humanitas si Comunicarea eficienta acasa si la scoala – ed Curtea Veche (pt parinti si profesori, invatatori, educatori)

  20. alex spune:

    aaaa tu ai postat acel art cu rusinea – credeam ca altul cu scoala …si acelea sint f bune. Personal recomand Waldorf si Montessori : de la un parinte http://www.toane.ro/2010/02/22/scoala-waldorf/, http://www.mamistie.ro/bune-si-rele-despre-waldorf/
    http://stirileprotv.ro/stiri/social/singurul-liceu-din-bucuresti-unde-nu-se-dau-note-a-implinit-10-ani.html
    Nu sint pentru competitie aberanta ci pentru conlucrare si mai ales pt predarea practica ….ceea ce in sc tradit romanesti de stat …nu se prea intimpla….Sintem inca in deficit la a invata copilul despre viata, despre sentimente, despre cum sa fie fericit, cum sa se descurce in viata, cum sa isi aleaga o profesie care ii place….etc

  21. crisalida spune:

    alex, bun venit si multumesc!
    Ref la sistemele Montessori si Waldorf – eu sunt din Iasi, avem aici scoala Waldorf (cred ca are si gradinita asociata. de Montessori la noi in oras nu am auzit). Dar mie mi se pare, cel putin personal, o alegere f dificila… scoala de stat vs Waldorf. Pt ca da, iti dau perfecta dreptate, sistemul de stat e super-traumatizant pt personalitatea (in formare a) copilului. Dar problema intervine cand trebuie sa stabilim MOMENTUL in care copilul/adolescentul/tanarul va da cu capul de sistem. Adica il dam la Waldorf la gradinita si de la scoala in „sistem”? Sau il lasam in clasele mici la Waldorf si apoi, din gimnaziu, la scoala de stat? (asta pt mine iese din schema, eu nu am fost la waldorf, dar am perceput f puternic trecerea de la o invatatoare minunata la raceala profesorilor). Sau termina liceul la Waldorf… si intra, de ex, la fac de medicina, unde profesorii nu dau 2 bani pe tine, ca om, tot ce conteaza e cantitatea memorata?
    Momentan am aceste dileme legate de orice sistem alternativ de predare (de la Waldorf la home/un-schooling)… mi le doresc pt copiii mei dar mi-e si frica de cerintele pe care sistemul, al un moment dat, le va avea de la ei (si chiar as vrea o discutie pe tema asta, mie mi-e imposibil, cel putin acum, sa decid daca e mai bine ca un copil sa fie dezamagit de scoala sau, eventuasl, un adult de sistemul de la serviciu…)

  22. alex spune:

    aaa pai nu am spus tot – Aici in Bucuresti exista un liceu Waldorf (am lasat un link mai sus ) deci copiii au posibilitatea de a urma tot sistemul de la cap la coada…altfel e si mai traumatizant cum spui pt a sch un sistem uman cu unul de coercitie….Cit despre facultate….acum din fericire se face altfel decit pe timpul nostru….adica se invata din exemple practice mult mai mult si se stimuleaza studentul sa invete cum sa invete si sa gindeasca…Si aici mai e de lucrat insa stiu ca generatiile noi de psihologi au practica mult mai intensa decit pe vremea mea si beneficiaza de profesori tineri cu alte viziuni….si cu alta formare.

  23. alex spune:

    exista si sist Montesorri insa deocamdata din cite stiu scoala e cu plata Waldorf nu e cu plata – e finantat de stat – fireste plata fond clasei si altele ca la sist de stat insa institutorii sint excelenti – pt gradi o pers carevrea sa lucr in sist Waldorf urmeaza 2 ani de pregatire si pt scola si liceu 3 ani – deci ca un colegiu – ceea ce e excelent.

  24. crisalida spune:

    Multumesc foarte mult. Si aici, in Iasi, exista continuitate pana la liceu (inclusiv) la Waldorf. Sunt utile informatiile tale pt mine, multumesc! eu nici nu stiam ca waldorf nu e cu taxa (am scuze, ca al meu e inca micut, mai am timp sa ma informez :D).

  25. crisalida spune:

    Ref la exemplul meu de mai sus cu facult de medicina… nu a fost tocmai intamplator. Am o prietena care a terminat liceul Waldorf aici, in Iasi, si a intrat la fac de med. Ne-a povestit socul ei atunci cand, in anul I, la un examen de anatomie, a fost picata pentru ca ar fi „raspuns obraznic” (respectiv, intrebata fiind niste detalii, ea a raspuns ca, daca le-ar fi stiut, le-ar fi zis). A spus ca, pt ea, crescuta in spiritul de comunicare libera de la Waldorf, asta a fost o mare, mare consternare. Intre timp, ce-i drept, a absolvit facultatea si este medic rezident, are o familie implinita, cu 2 copii minunati si un sot la fel. Ea insasi este o persoana deosebita. Nu stiu cat se datoreaza scolii, dar sigur conteaza si asta.
    Dar intrebarea (frica) mea: oare toti se vor adapta bine, ca ea…. sau multi vor simti sutul in fund prea tare pt a face pasul inainte?

  26. alex spune:

    eu cred ca acum societatea s-a mai sch un pic….Cit are dna medic acum ? Cred de asemenea ca si prof de la facultate s-au mai sch….Cel putin la noi la facultate…

  27. crisalida spune:

    e tanara, are 28 de ani… si nu, cel putin in domeniul lor nu s-a schimbat nimic…

  28. alex spune:

    da – se pare ca la acea facultate nu s-a sch ….mai nimic….

  29. crisalida spune:

    asa-i. revenind la pb sistemelor alternative, eu raman f interesata. Pot sa-mi permit sa te intreb daca tu ti-ai inscrie copilul, in urma experientei si a cunostintelor pe care le ai despre Waldorf, la aceasta scoala (=tot, de la gradinita la liceu?)

  30. alex spune:

    da – la toate Inca mai analizez si oferta Montessorri, insa pina acum M nu are si liceu….

  31. alex spune:

    http://privateschool.about.com/od/privateschoolfaqs/f/montwaldorfdiff.htm

  32. crisalida spune:

    multumesc, studiez si, in caz de nelamuriri, revin

  33. alex spune:

    avind in vedere ca am vazut de-a lungul vremii multi copii opresati si cu probleme emotionale, somatice datorate atitudinii parintilor (care presau) si prof care si ei presau – in sist traditional…inclin spre W (chiar daca eu nu am avut nici o probl la sc, liceu si fac in integrare si note etc nu sustin deloc invatamintul tradit romanesc – iata si aici un studiu al ac invatamint facut de prof de psih de la Cluj – http://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com/2008/07/31/bilantul-evolutiei-educatiei-si-formarii-profesionale-1990-2008/ si Raportul comisiei prez pt analiza si elaborarea politicilor in dom educatiei si cercetarii

    http://www.presidency.ro/static/ordine/Raport_CPaepdec_2007_.pdf

  34. alex spune:

    e vb de Miclea si echipa

  35. alex spune:

    putem vb pe email daca vrei sa nu ocupam spatiul blogului cu alte sb :)

  36. crisalida spune:

    sigur… multumesc mult! numai ca mie imi trebuie putin timp sa disec informatiile, care mi-s destul de noi. Le iau pe rand, le analizez si revin (pe mail). Ms mult!
    (Eu dupa primul articol as inclina spre M, dar, cum aici in Is inca nu exista….)

  37. crisalida spune:

    cat despre ocupat spatiul blogului 😀 eu sunt sigura ca linkurile de aici sunt binevenite, ca mai sunt/vor mai fi destule persoane interesate pe aici :)

  38. mihaela spune:

    Felicitari Crisalida, felicitari ptr. ca ai depus timp sa faci aceasta lista…de baza!
    Legat de alaptat – mi-am alaptat copilul pana la 1 an si 9 luni, l-am intarcat din motive medicale – ale mele! si n-am plecat urechea la nimic din jur indiferent ca auzeam „asta e motivul ptr. care nu manaca mancare, ca aspteapta tzatza”.
    Faza cu mintitul copilului indiferent de mod chiar si banalul „coboara de pe tobogan ca am o vrabiuta” care evident zboara cand ajunge copilul si cere s-o vada – a fost unul din motivele pentru care am concediat bona dupa 3 zile de stat cu copilul. L-am dus la gradinita la 1 an jumate, a fost cumplita adaptarea – dar nu am regretat nicio clipa! Stiam ca e bine acolo, ca personalul e calificat sa aiba grija fizica si intelectuala de copii.
    Cat a fost mai mic – regulile tale au functionat de minune – eram doar eu si el, si ne mergeau treburile struna – cadea se impiedica, eu mereu ma uitam in alta parte, venea plangand dupa ce-l alinam ii ceream sa-mi explice ce s-a intamplat, astfel il stimulam sa vorbeasca, iar acum la aproape 3 ai ai lui – cade, se loveste, se ridica, se scutura si-mi zice:”Mami, am cazut, din neatentie” replica:”nu-i nimic, data viitoare o sa fii mai atent si nu se va mai intampla”.
    Acu mai are accese de furie si de multe ori ii spun:” Plangi dragul meu, plangi, linisteste-te si apoi discutam”. sau il las in camera lui spunandu-i sa vina la masa (de obicei inainte de masa – avem circ!) cand se linisteste, dar se linisteste repede daca-l tin in brate un pic – probabil e confirmare de care are nevoie ptr. a se simti iubit.
    „Nu pune mana ca…” ptr. chestii banale – am vazut lucruri interzise care prezentau un pericol mult mai mic ptr. copil fata de comoditatea mare a tutorilor. Uneori e penibil sa vezi cum unui copil ii este interzis sa urce pe tobogan, tu l-ai lasa, ca deh, e mic, dar tre sa cerceteze, -eu il lasam sa faca ce-i trecea prin cap – „hai sa vedem ce se poate intampla daca…”eram langa el si pregatita sa intervin ori de cate ori e nevoie, dar uneori ii serveam si placa cu: daca facem aia s-ar putea intampla aia „insa fara a-i pune la dispozitie solutii de reactie, in cel mai rau caz ii explicam ce inseamna a te rani si ce implica rana respectiva. Sub nicio forma nu-i impuneam sentimente -plangi, doare, urli!
    Una peste alta, ma bucur ca v-am gasit, si fiecare isi intelege maternitatea prin propriile filtre, insa e pacat sa ramane mamele cu conceptiile de acu 1000 de ani cand avem atatea surse de informare care evident – unele iti vor veni ca o manusa!:)

    Sa ne auzim cu bine si sa reusim in lupta noastra de eliberare a copiilor de sub dominatia…robotilor si ingradirilor.

  39. crisalida spune:

    Mihaela, m-ai topit, m-ai uns pe suflet! Si eu ma bucur ca v-am gasit si va mai astept pe aici cu povesti frumoase, ca asta!

  40. Madalina spune:

    Buna :)

    Felicitari, sincer ma intreb cum de reusesti sa fii si mamica, si pe blog si implicata in acele multe sarcini pe care orice mamica/ femeie le are intr-o zi, sincere felicitari am reusit sa citesc doar 2 subiecte si deja ai rascolit f mult in mine,… legat de acest subiect asa este nu e usor,… in principiu si eu stiu cum as vrea sa imi educ copilul fara acele falsitati cu care noi am fost otraviti in cresterea noastra,… imi dau seama cate greseli fac si eu cu Sebi si fac exact ceea ce de atatea ori mi-am repetat ca nu voi face ca de examplu,… ai grija nu te catara acolo,…. ai sa cazi! sau aia cu pa,..paaa:D SAUUU cand propria mea mama vine si ii repeta copilului cu mine de fata, ” vaaai ,…cum? iar sugi ??! dar acum esti mare , e rusineeeee,………. ahh si in oboseala mea mi-e ciuda ca nu ii zic sa TACA ca nu stie ce zice, sant multe lucruri si da daca as putea as vrea sa imi dau singura o resetare sa scap de toate sereotipurile prostesti/absurde care mi s-au inoculat si nu as vrea sa le transmit mai departe propriului copil, ….. absolut le urasc si eu, pupici.

  41. crisalida spune:

    Buna, Madalina, de cand nu ne-am mai „auzit”. Ei, ce se vede aici nu e tocmai realitatea… de obicei, pentru a reusi sa fiu mamica si „manager” ( :)) ), renunt la celelalte multe sarcini pe care le are o femeie intr-o zi (adica la treburile casnice si nu numai, de cand am Cris si firma sunt in ultimul hal in ceea ce priveste „wife duties” :( ).
    Referitor la ce povestesti… eu sunt „tare-n clanta” cand e vorba sa corectez pe cei din jur, dar, de multe ori, asa cum spui, din cauza stereotipurilor asimilate de noi in copilaria noastra, ma trezesc spunandu-i eu tot felul de tampenii. Cum am scris si in articol, cred ca primul pas spre mai bine e sa constientizam cand facem asta…
    Pup, si pe tine, si pe Sebic cel frumos si tzatzist :*

  42. elena.plahatca spune:

    Sincer, m-a rascolit ceea ce ai scris. Am avut o revelatie….Cand am inceput sa citesc, nu intelegeam la ce te referi, nu intelegeam ce e in neregula cu „nu e voie” , „daca nu mananci vine bau-bau”, „esti prea mic sa faci asta” si lista poate continua. Si asta pentru ca am fost crescuta in felul acesta. Pe parcursul postului tau insa ceva a facut „click” in creierasul meu …. Ca faptul ca mama imi zicea pe tot parcursul copilariei si adolescentei „nu e voie sa faci asta pentru ca asa zic eu, tu sa nu imi raspunzi” m-a facut o persoana care nu are curajul sa isi spuna parerea nici altor oameni, nu numai ei. Sau ca ma ameninta ca ma duce la casa de copii daca nu fac cutare lucru….si lista poate continua. Sunt lucruri care m-au afectat si pana in ziua de azi se joaca cu subconstientul meu. Nu o invinovatesc pe ea, a fost educata intr-un mediu si sistem deloc favorabil, a facut cum a considerat ea mai bine. Dar pentru copiii mei clar vreau altceva.

    • crisalida spune:

      elena :* cred ca prea putini am scapat de chestiile astea…. si de urmarile lor de o viata :( De-acum tre sa incercam sa-i iertam, sa depasim si, mai ales, sa nu repetam si noi aceleasi greseli :* Abia astept sa te vad prin Iasi cu babies dupa tine :)

  43. e spune:

    Crisalida, multumesc pentru urare !
    Evident ca i-am iertat, au incercat sa faca cu cm au

  44. crisalida spune:

    ceva din mesaj cred ca s-a pierdut pe parcurs… asta se vede la mine :(

  45. elena.plahatca spune:

    Crisalida, intr-adevar s-a pierdut pe parcurs o parte de mesaj.
    Voi scrie din nou :)
    Crisalida, multumesc pentru urare !
    Evident ca i-am iertat, au incercat sa faca cu cum au crezut ei mai bine…
    Vroiam sa vad ce parere ai despre urmatorul caz :
    Un copil de 13 ani vrea sa mearga la o petrecere. Sa zicem ca in cadrul acesteia se promoveaza droguri, sex. Daca e sa ma amintesc pe mine la acea varsta, mi se parea ceva „cool”. Parintii insa au zis ferm „NU e voie”. Daca mi-ar fi explicat si ar fi lasat la aprecierea mea, m-as fi dus oricum. Crezi ca e ok in acest caz extrem sa zica NU E VOIE ? Sau e vorba de cu totul alta varsta? Sau conteaza si educatia de mic copil? [poate neavand voie vroiam mai mult sa merg acolo] ?

  46. crisalida spune:

    Iti dai seama ca nu-ti pot raspunde dect strict teoretic, neavand copil de 13 ani. Ce cred/sper eu e ca, intr-adevar, educatia de mic copil sa conteze. Si chiar daca, sa zicem, se duce acolo… sa refuze el insusi mediul, sa nu se incadreze acolo si, ascultat fiind, sa fie destul de puternic incat sa refuze ce nu i se potriveste si nu sa se arunce cu capul inainte doar de dragul integrarii (bazat pe faptul ca, tocmai, a fost educat sa NU depinda de reactiile celorlalti si de cersit integrare cu orice pret). Acu asta e teoria. Despre practica pot vb peste 11 ani :))

  47. crisalida spune:

    Si NU e „sf” ca un adolescent sa refuze un mediu social „popular”, dar nepotrivit lui… si eu am facut asta la vremea mea in mai multe randuri, dsi eram ultima gaina dpdv al increderii in sine, desi undeva mi-as fi dorit sa ma integrez, dar… nu destul incat sa trec peste anumite valori personale. Cu atat mai mult am speranta ca unul mai increzaor va „da cu flit” cu toata deschiderea la ce nu-i pt el… ba chiar va face din asta un deviz personal

  48. elena.plahatca spune:

    Da, deci probabil conteaza zi educatie dinainte. Iti doresc peste 11 ani sa ai numai lucruri bune de spus in legatura cu situatiile de genul :)

  49. […] Raspuns: Cuvintele pe care vreau sa le auda fetita mea. Mie mi-a placut articolul asta, nu e exact pe subiectul asta dar undeva pe aproape: Blog Crisalida – Wrapuri si slinguri […]

Scrie un comentariu