Alăptarea şi trezirile nocturne: de ce ţi-e frică, de aia nu scapi…
noiembrie 30, 2011 | Alăptare
Subiectul lunii noiembrie de pe “Mami, alăptează-mă!” e unul… dureros, pentru mine. M-am tot gândit dacă să scriu sau nu, dacă merită să sperii mămici începătoare sau nu. M-a convins să scriu o discuţie cu o altă mamă, care nu alăptează. Dar să o luăm de la început.
Sarcina cu Cris a fost, cred, cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Nu mă simţeam deloc rău, din contra, pocneam de energie, parcă zburam. Iar gândul că voi fi mămică nu-mi aducea decât bucurie, nici urmă de frică sau griji că “nu voi face faţă”.
Nicio frică, nicio grijă… cu excepţia uneia. De când mă ştiu, am fost foarte “rea de somn”. Pot sta nemâncată cu zilele, rezist la frig foarte bine… dar la nesomn sunt… neom. Cedez imediat şi reacţionez foarte urât. Aşa încât, dacă era ceva care să mă îngrijoreze serios, asta era partea cu “nopţile nedormite” a folclorului mămicesc. Eram, de altfel, absolut sigură că imediat după naştere voi cădea, din cauza oboselii, în faimoasa “depresie post-partum”.
Şi a venit şi naşterea… şi perioada de după. Şi surpriza. Un bebe liniştiiiiit de tot, care dormea 20 de ore din 24, se trezea de 2, maxim 3 ori pe noapte, ţocăia puţin şi adormea neîntors câteva ore bune. De la o lună, se trezea doar pe la 5 dimineaţa.Ţin minte că la controlul de 40 de zile de la naştere, îmi întrebam ginecoloaga dacă “o fi normal că nu se trezeşte doar o dată pe noapte… oare să-l trezesc eeeeuuu?”… iar ea râdea şi îmi zicea să-l las în pace, dacă doarme aşa înseamnă că am “lapte bun”. A avut şi ceva colici, dar prea puţine faţă de ce am auzit la alte mame…
Inutil să povestesc ce uşurare a reprezentat asta pentru mine. Eram în raiul mămicesc, toate erau perfecte. Numai că bucuria a ţinut… până pe la 6 luni…
Nu-mi amintesc (şi am tot încercat să o fac, întrebată de cei… mulţi doctori pe la care am umblat cu Cris) când anume s-a făcut trecerea între perioada aceea de vis şi…. ce avem acum. Oricât îmi storc memoria, nu pot găsi o graniţă exactă între perioada în care dormea aproape toată noaptea şi… cele 5-30 (da, aţi citit bine, treizeci) de treziri de acum. Cred că totul a evoluat treptat. Dar ce ştiu e că a fost după 6 luni, după diversificare…
Cris a acceptat foarte bine diversificarea, mânca orice, indiferent cât de fad ni se părea nouă. Fapt care m-a împins la o altă mare prostie… să introduc alimentele ceeeva mai rapid decât săptămâna aia regulamentară (conform OMS). Nu ştiu exact ce am greşit. Nici acum, la 1 an şi jumătate de la moment, nu pot spune că am găsit cauza.
Cert e că, aproximativ acum un an, prin noiembrie 2010, la 10 luni ale Cristianului…. eu eram în plină depresie (nu pot să-i spun “post-natală”, nu? 
) ). Copilul meu avea (şi are şi acum, la aproape 2 ani) nişte colici de toată frumuseţea. Dureri de burtă care nu-l lasă să doarmă şi să adoarmă. Legănam, în medie, 1 oră jumătate pentru un somn (şi avea 2 de zi şi cel de seară)…. asta înseamnă 4 ore jumătate din viaţa de zi cu zi numai de legănat în wrap. Din absolut fiecare somn se trezea urlând câte 10 minute. Iar noaptea… spun doar că am renunţat la pătuţ ca să nu mai trebuiască să mă ridic mereu…. apoi am renunţat la tati în pat cu noi, ca să aibă loc baby să se foiască… apoi am renunţat şi la pat, pentru că se foia atât de mult, încât mi-era frică să nu cadă cât dormeam eu. Am rămas cu o saltea în dormitor, care, deşi are 1,8×2 m, tot nu a scutit dese situaţii în care îmi culegeam copilul, în toiul nopţii, de pe parchet, de sub geam, din faţa uşii… străbătea camera tăvălindu-se într-un semi-somn chinuit de burtică 
Deseori se trezea plângând de durere… dă-i alte legănaturi, de noapte, dă-i adormit călare pente tati, în sufragerie….
Nu mai insist. Zic doar că eu nu am fost mai “la pământ” în viaţa mea. Plângeam din orice, ţipam din orice, am trecut de la nervi la disperare şi înapoi. Am umblat pe la fel de fel de doctori, alopaţi sau nu, ne-am ales cu fel de fel de diagnostice (alergie, reflux – dn sfera alopată – sau tot felul de explicaţii energetice date de homeopaţi). Şi cu tot felul de tratamente. Niciunul nu a dat roade. Însă marea majoritate a medicilor (şi alopaţi şi homeopaţi) m-au sfătuit să înţarc (fără o explicaţie clară de ce i-ar face alăptatul “rău”). Nu am făcut-o pentru că nu puteam, nu pentru că nu aş fi vrut. Că vă zic sincer, cu toate că-s mare “activistă” pentru alăptare, dacă pentru noi înţărcarea s-ar fi putut face cât de cât “lin” (adică fără uitat copilul la buncii 2 săpt şi lăsat să plângă până la epuizare după ţâţucile lui dragi)… zic sincer, aş fi făcut-o. Chiar dacă nu credeam că asta e problema lui (că doar am avut confirmarea, 6 luni pe ţâţi exclusiv în care a fost bine mersi!). Dar, oricum, nu se putea. Că la fiecare urmă de durere, reacţia lui Cris era să sugă. Mult. Foarte mult. Exagerat de mult, uneori (şi da, asta zic tot eu, care sunt de părere că nu există un “standard” pentru cât suge un copil – ei bine, credeţi-mă, Cris sugea (şi o mai face şi acum câteodată) enorm. Şi era un cerc vicios… sugea mult, se umfla mult (că nah, excesul de…. orice nu face bine oricui)… şi o lua de la capăt…).
În vara asta, brusc, a început să-mi refuze mâncarea. Nu ştiu de ce (căldură, durere de burtă, măsele în erupţie?). Avea 1 an jumătate şi ne-am trezit, brusc, înapoi la etapa alăptatului exclusiv. Surpriza? Am renunţat la legănat, îmi adormea în pat, la sân, liniştit, în 5-10 minute. Iar noaptea am revenit la 1, maxim 2 treziri. Treceau zile în care aproape uita să sugă. Credeam că începea să se auto-înţarce.
Mie mi-au trecut depresiile şi, parcă, am renăscut.
Dar cum nicio bucurie, se pare, nu ţine prea mult… aniversar, exact din noiembrie 2011… a început dn nou. Cu mâncatul, cu gazele, cu trezirile şi suptul…. încă nu la fel de rău ca anul trecut, dar, oricum, atât de departe de “normalitatea” aia pe care o vedeam eu, în care copilul se adaptează friesc vieţii părinţilor şi nu părinţii păzesc, paranoici, fiecare gaz din burta copilului, cel mai mic semn de agitaţie şi, mai ales, somnul copilului, care e sfânt, mai presus de orice. O luăm mai departe cu încercările… mergem mai departe cu toţii.
Şi – că aici tot încerc să ajung – NU m-aş fi apucat să vă sperii cu povestea asta. Dacă nu aş fi discutat, întâmplător, cu o mamă a cărei fetiţă, în vârstă de 1 an şi 4 luni, are simptome similare. Dar care nu alăptează. Şi abia atunci am înţeles… câtă baftă am avut că nu am înţărcat. Pentru că da, alăptatul face diferenţa! Şi fetiţa ei are nşpe treziri, dar diferenţa e că eu, chiar dacă mă trezesc, stau, de cele mai multe ori, întinsă în pat, mufez copilul prin semi-somn şi dormităm aşa amândoi. Faţă de varianta fără ţâţi, în care aceleaşi treziri înseamnă interminabile plimbări prin casă, noapte de noapte joacă şi, mai ales, plâns. Mult plâns, de zece ori mai mult, plâns care, în cazul crisului, se linişteşte cu o duşcă de ţâţi. Şi nu e vorba doar de comoditatea mămicii. E vorba de somnul copilului care, în cazul nostru, e cât de cât… rezonabil. Orcicum, net superior fetiţei de care vă povestesc, care are nopţi albe aproape mereu . Cu aprins lumina şi uitat pe pereţi şi tot tacâmul. Da, poate fără atâta lapte noaptea stomacul lui ar fi mai “odihnit” şi, poate, ar digera ceeeva mai bine solidele. Dar cum şi-ar alina durerea, cum ar re(re-re)adormi după fiecare trezire? De două ori mi s-a confirmat că nu de la ţâţi sunt problemele lui. Aşa că, deşi ne e tare greu şi suntem departe de a fi “bine” şi de a avea un copil “normal”… zicem mersi că alăptez… chiar nu ştiu ce m-aş fi făcut fără…. ţâţi rules!
(Fără nicio legătură: la mulţi ani celor ce poartă numele Sf. Andrei!)
Comentarii (15)
ma confrunt cu aceeasi problema si nu de azi de ieri, ci de 7 luni. nu alaptez, dar exista solutii extrem de simple si pentru categoria aceasta de mame. eu mi-am luat pe noptiera de langa pat incalzitorul de biberoane, cutia de lapte, un bibe cu masura de apa e pus la incalzit, celalalt asteapta langa, pentru tura 2 de lapte. cum s-a trezit, nici nu trebuie sa ma ridic macar, ca-i fac laptele stand sprijinita pe un cot (dureaza maxim 30 de secunde), i l-am dat, il papa in timp ce eu motai, dupa care-l pune jos si se culca instant. iar eu nici macar nu m-am trezit complet. asa ca as zice din propria experienta ca nu alaptatul face diferenta, ci metodele ingenioase si sfaturile altor mame trecute prin asta
N, imi pare rau ca treceti si voi prin asta…. Insa ref la solutie, nu prea m-ai convins, cel putin nu pt tipul de treziri pe care il are al meu (abia a adormit, se foieste putin, se misca gazele in burta, iar o luam de la capat… mai gaseste o pozitie comoda, mai doarme 15-20 min, iar se trezeste, mai ia 3 guri de tzatzi… si tot asa). Cred ca mi-ar tb un arsenal de cel putin 20 biberoane curate plus acesoriile de care ziceai. Tu spui de “tura 2 de lapte”, la noi sunt…. MULTE ture. Multe multe. As termina cate o cutie de lp pe noapte (nu bauta, ci risipita aiurea), as sta non stop sa prepar biberoane, timp in care copilul s-ar trezi, ar constientiza durerea si ar incepe sa planga, refuzand si lapte si somn…
NU vreau sa ma intelegi gresit, ma bucur f mult ca voi ati gasit solutia potrivita si ca va merge bine asa. Dar pt NOI nu ar fi deloc o solutie… am ajunge exact ca in situatia mamicii despre care povesteam, in loc de somn, am plimba noaptea prin casa un copil care plange
Incat si eu tot din experienta proprie – si nu numai, uite si contraexemplul – zic ca, cel putin pt NOI, alaptatul face diferenta.
Multa sanatate puiului!
multumim, sanatate si voua. si sa treaca perioadele astea cat mai curand, ca si eu sunt asa rea de somn si ma apuca uneori cate o depresie de toata frumusetea…
sa stii ca si noi patim la fel cu trezitul. de 7 luni, cum spuneam. adica sunt nopti in care nu doarme deloc, dar deloc, cate 3-4 saptamani la rand, altele in care doarme 4 ore, altele in care doarme, aparent, dar se foieste la fiecare 30 minute. doar ca la noi atunci functioneaza perfect mangaiatul, alintatul, luatul la piept, in pozitia lingurita sau pur si simplu vocea mea. biberonul e perfect chiar si-n momentele alea, pentru ca ia doua guri, se linisteste si se culca la loc. eu tin laptele si 3 ore facut, desi se zice sa-l arunci dupa 2. dar in noptile in care totusi alintatul nu e suficient, biberonul pe post de alinare, cu alea doua guri, e ideal. iar pentru asta nu trebuie sa ma mai ridic din pat, slava domnului.
am ajuns si noi la plimbat prin casa, dar numai de vreo 4 ori, in acest interval, exact inainte de a lua laptele cu noi in dormitor. bine ca n-a fost cazul mai des.
ideea e ca pentru mamele care nu mai alapteaza si se trezesc brusc cu un copil isteric, solutia ideala e sa ai laptele la cap. nu are timp sa se trezeasca de tot si sa ajungi la plimbat prin casa si urlat continuu mai ales de nervi ca s-a dus somnul. poate nu functioneaza la toti, dar si eu la randul meu am invatat asta de la alte mame care au patit-o si mi-a prins tare bine
pai da, la voi functioneaza alintatul, mangaiatul, lingurita… sau 2 guri de laptic. La noi nu
La noi doar tzatza ii tre, nu 2 guri, ci ore intregi, prin somn (am avut tentative de a incerca sa-l calmez altfel – mangaiat etc – no way, se trezea si plangea cate 15-30 min continuu. Acu am invatat lectia… ii dau imediat tzatza… adica REPEDE de tot 
).
Multumesc, insa, ca ai impartasit din exp ta, poate fi esentiala pt alte mame care nu alapteaza si se afla in situatia noastra.
da, tocmai de asta am scris aici, trec prin asa ceva, am intrebat si eu la alte mame ce metode au si am citit pe net de m-am saturat. si-ntr-un final am gasit ceva care sa functioneze suficient cat sa nu cadem toti din picioare ziua, din cauza oboselii. trag speranta ca vor mai citi si alte mame care nu (mai) alapteaza si macar pe unele le va ajuta.
imi pare rau pentu voi. tocmai pentru ca stiu si eu cum e. sa speram ca atunci cand puii vor creste va veni si somnul acela neintrerupt, cel mai frumos vis al unei mame de bebe/proaspat junior
Buna,
Am gasit din intimplare blogul tau si-mi place tare mult.
Noi suntem la al patrulea copil si ce este cert e ca fiecare copil e diferit, foarte diferit. Am alaptat si alaptez mult (al treilea copil pina la 3 ani), acum avem o fetita de 1 an si aproape 3 luni si am trecut si trecem prin exact aceleasi simptome si manifestari pe lare le descrii la voi. Pina pe la sase luni sugea si dormea toata noaptea, am crezut ca am cistigat la loterie lozul cel mare. Apoi a inceput sa se trezeasca toata noaptea, in jur de 6 luni am mutat-o cu noi in pat, apoi l-am dat pe tati afara din pat si ne-am gindit de vreo luna sa abordam altfel subiectul. E greu, dar avem rezultate. O alaptez seara bine si plec in alt dormitor si o las cu tati. Spre dimineata, la 5 sau 6 veneam inapoi si ii dadeam tzitzi. A plins mult pina acum citeva seri cind pur si simplu a invatat ca nu mai are rost sa plinga ca tati nu are tzitzi. Aseara a luat-o tati si nu a plins deloc, a adormit repede. A durat un pic pina am ajuns aici, a fost greu s-o aud plingind dar am rezistat.
Cind nu dorm noaptea destul sunt depresiva si furioasa fara motive si barbatul meu e satul sa ma mai vada asa, la fel si eu. Si sunt de prea mult timp in situatia asta.
Multa sanatate si va tin la curent cum evoluam noi.
Buna, Maria, si multumesc ca ai povestit din experienta ta aici. Sa-ti traiasca cei patru copii (ce frumos, si eu vreau mai multi copilasi… si SPER sa fie diferiti, cel putin in domeniu de burtica
) ).
La noi e faza ca nu pot incerca astfel de solutii pt ca, pe langa faptul ca nu-mi surade ideea de a-l lasa sa planga neconsolat (copiii sunt, cum spui, diferiti, iar la al meu orice intarziere de la tzatzi se soldeaza cu plans cu crize… singurele lui crize cu trantit pe jos si tot tacamul sunt pt tzatzi), el are chiar un motiv medical pt care cere asa des… adica nu-i doar alint… ar insemna sa-i refuz alinarea pe durere, ceea ce nu pot. Si eu sunt zombie… si da, ai dreptate, are de suferit si relatia cu tati (eu inca nici n-am alti copii, imi inchipui la tine cum era).
Tine-ne la curent, multa sanatate si voua, multumim!
Treaba asta cu alaptatul sau nu – stirneste multe controverse si printre specialisti…Psihanalistii (F Dolto si altii) sint de o parere….alti psihoterapeuti de alta parere….si medicii pediatri se contrazic intre ei….Cred ca nu exista o reteta clara pt toti copiii (in ceea ce priveste alaptatul sau nu). Nu tr sa picam intr-o extrema sau alta (am auzit si culpabilizarea femeilor care nu alapteaza…- nu vb acum de cauza pt care nu alapteaza ci doar de invinovatirea lor – fireste de catre femeile care au alaptat pina la 3-4 ani). Atitudinea de echilibru cred ca e buna. Iubirea, atasamentul – a fi o mama suficient “de buna” (sau un parinte suficiet de bun) sint importante. (si tandretea insa si limitele si autonomizarea). Pot sa iti spun ca sint copii care nu mai sug si nici nu se mai trezesc noptile de la o anumita luna. Acei parinti cu acei copii – sint fericiti.
) (mai ales daca sint rai de somn 
)
Pt mine, “alaptat sau nu” nu e nicio dilema: de moment ce ne-au fost lasate tzatze pe lume pt a hrani copiii cu ele, le voi folosi cu toata increderea, nu-mi trebuie specialisti pt a-mi confirma ce sa fac cu corpul meu (iar daca mi-ar tb, m-as lega de OMS si recomandarea acesteia ref la alaptare)
Articolul de fata nu reprezinta decat strict o experienta personala, nu blameaza pe nimeni, nu judeca alte alegeri (daca nu e clar din articol, clarific acum: mama din “contraexemplu”, o persoana draga mie, nu a putut alapta, desi a vrut; m-a sunat sa ma intrebe ce fac eu noaptea si… pur si simplu ma simteam prost sa-i spun: “stii, io rezolv destul de usor cu tzatzi”, nu stiam cum sa o “dreg” fata de ea). Daca pe undeva s-a inteles ca as fi judecat-o, a fost doar o greseala. Imi pare rau pt situatia ei, nicidecum nu o judec!
Eu asa vad lucrurile…. raportat la experienta mea perosnala, evident.
Dar, in general, daca tot s-a deschis subiectul asta delicat… eu nu am prea vazut cazuri de femei care alapteaza care sa judece pe cele care nu o fac (desi, intr-adevar, conteaza si motivatia). Iar a eticheta o mama drept “buna” sau nu dupa alaptat e o absurditate. Insa, din contra, eu am vazut (si trait pe propria piele) de fff multe ori situatia inversa: persoane care nu au avut pic de experienta in alaptare, dar care se trezesc dand sfaturi binevoitoare (si nesolicitate) prin parcuri, care judeca si comenteaza rautacios o alegere care nu le priveste si nu le deranjeaza cu nimic (si care, pt copil, corespunde exact recomandarilor forurilor competente)…. astfel de persoane nu realizeaza cat de mult rau pot face unei mame mai putin doxa de informatii si incredere in sine…
Esti psiholog, am vazut…. stii bancul ala cu “de cati psihologi este nevoie pt a schimba un bec? De unul singur, CU CONDITIA CA BECUL SA VREA SA FIE SCHIMBAT”. Cam asa (vad eu ca) stau lucrurile si cu mamele care se bat cu morile de vant incercand sa convinga alte mame ca, daca ar vrea, ar putea alapta. Pt ca da, probabil de aici e preceptia de care povestesti tu, conforma careia “cele care alapteaza usor” judeca pe cele care nu alapteaza. Eu nu asa vad lucrurile (si am in jurul meu destule persoane care alapteaza cu succes). Cand ai “reteta succesului” pt ceva si vezi un prieten, de ex, zbatandu-se aiurea pt acel ceva… il lasi sa se zbata singur sau incerci sa-l ajuti din experienta ta? Eu zic ca incerci sa-l ajuti. Numai ca daca becul nu vrea sa se schimbe… tu esti ala care pici de “extremist” si de “judecator”
Comentariul meu sper ca nu a sunat deloc agresiv sau altfel negativ, posibil tu te-ai lovit in parc de o anumita experienta nu prea placuta. De comentarii au parte foarte multe femei in cresterea copiilor si conteaza f mult intuitia si ratiunea mamei de a lua ce ii e necesar din acele comentarii sau nu.
Unele sugestii sint bune, altele nu sint sugestii sint doar judecati de valoare….ne-binevoitoare.
)
Da….exista f multe bancuri cu psihologi, psihiatri la care ma amuz
In niciun caz, din contra! (si eu sper acelasi lucru despre comentariul meu, scris azi dimineata, cu baby agatat de mine si 100 de intreruperi…. comentariul meu se referea exclusiv la atitudini agresive, cum spui, in niciun caz la ce ai scris tu).
Citesc cu drag blogul tau si ma bucur ca te cunosc, Ilinca. Te admir pentru puterea ta si pentru puterea cuvantului tau.
Multumesc, Mirela… sa stii ca e FOARTE reciproc, dupa ce ne-am vazut ieri am ramas asa, cu o stare de energie buna
Crisalida pot sa-ti fac o sugestie?
Eu ma gandesc ca o cauza a trezirilor nocturne la copilasii mici pot fi colicile datorate combinatiilor nepotrivite de alimente mancate seara.
Asta nu e valabil doar la copii ci si la noi adultii, insa copiii sunt mai sensibili la aceste combinatii alimentare.
Am observat ca ai mentionat ca de prin perioada diversificarii au inceput colicile
sakura, multumesc! din pacate, deja am eliminat cauza asta (suntem mai mult decat paranoici in ceea ce priveste combinatiile pe care “are voie” sa le manance copilul
si asta in conditiile in care eu sunt obisnuita sa maanc si prune cu lapte 
daca asa a fost sa fie…).
Singura combinatie “suspecta” poate fi mancare cu lapte, pt ca el suge relativ repede dupa masa (cam la 1 h, aprox)… de aceea, de altfel, nu ii dau nimic crud decat dimneata, cand stiu ca nu (prea) cere san imediat….
Multumnesc de grija si raspuns! :*